April 19th, 2012 
calatoriprinlume 
Am ajuns şi în Argentina, dar, pentru mine, Argentina înseamnă, deocamdată, micuţul port San Antonio Este, aşezat în Golful San Matias, la limita Nordică a Patagoniei. Portul este foarte mic (poate primi doar două vapoare în acelaşi timp) şi, de aceea, se poate ieşi foarte usor afara, la o plimbare. La poartă sunt caţiva oficiali foarte amabili, formalitaţile durează câteva secunde şi constau în câteva amabilităţi – ‘Hola. Que tal?’ … ‘Muy bien, gracias’ … ‘Caminamos un pochito’ . Nici nu trebuie să ştii prea multă spaniolă, aşa că ne descurcăm foarte bine. Ȋn 10 minute ai şi ajuns în ‘oraş’ sau pe plajă, depinde de tine unde anume vrei să mergi. ‘Oraşul’ este, de fapt, un sat, format aici datorită portului, cu o singură alee mai principală şi asfaltată, cu câteva magazinaşe, restaurante, o şcoală, un parculeţ cu loc de joacă pentru copii şi câteva depozite de containere. 300 de oameni locuiesc permanent în San Antonio şi acest sat trăieşte intens sase luni pe an, pe timpul sezonului de fructe pentru ca apoi, şase luni să intre într-un fel de hibernare, odată cu închiderea portului şi terminarea sezonului turistic. Oraşul mai mare, numit San Antonio Oeste (Vest), se află de partea cealaltă a golfului şi este legat de San Antonio Este printr-o şosea de ~ 70 de km. Poate o să mergem şi noi să vedem un centru urban mai aglomerat, dar, deocamdată, abia aşteptam să facem cunoştintă cu leii de mare, minunatele mamifere care trăiesc pe plajă, la doar 2 km depărtare de vaporul nostru şi care reprezintă principala atracţie turistică a zonei.
Vara a trecut şi a luat cu ea florile, iarba verde, multele grade din termometre şi miile de turişti curioşi şi nu întotdeauna iubitori de natură. Au rămas în urmă frunze uscate şi ciulini, o plajă aproape pustie, dar nu părăsită şi un soare tocmai potrivit pentru plimbări lungi şi fotografii de neuitat la ora apusului. Această plajă plină de scoici işi schimbă înfăţişarea de cateva ori pe timpul unei zile datorită fluxului şi refluxului şi, la fiecare şase ore, se arată altfel ochilor noştri. Când începe mareea înaltă, nivelul apei începe să crească, ceea ce înseamnă că apa înaintează uşor uşor spre uscat, acoperind nisipul şi îngustând astfel plaja. Ȋn momentul în care mareea înaltă a ajuns la punctul ei maxim, plaja este foarte îngustă şi începe, apoi, să se lărgească treptat pe masură ce apa se retrage şi se indreaptă spre punctul maxim de mare joasă. Astfel, lăţimea plajei se modifică pe timpul zilei de la 3-4 metri până la 40-50. Mi-ar fi plăcut foarte mult să văd în vară zeci de turisti care îşi mută locurile de stat la bronzat în funcţie de înaintarea şi retragerea apei. Dar, acum, nu mai sunt turişti şi nu pot spune că îmi pare rău. Avem toata plaja doar pentru noi, putem să admirăm în linişte marea, plaja, păsările şi, mai ales, minunatele mamifere iubitoare de apă. Am văzut însă ceva foarte interesant legat de maree – nişte undiţe fixate în nisip pe timpul mareei înalte, rămăseseră acum la peste 20 de metri de apă, pentru că, între timp, venise mareea joasă şi stăpânii lor adormiseră sub o umbrelă.
După ce am parcurs cei 2 km, mergând pe un strat gros de scoici de toate culorile şi formele, am ajuns într-o zonă doar cu nisip şi acolo i-am vazut … stăteau întinşi la soare, unii cu burta în sus, alţii pe o parte, doar câţiva ridicau, din când în când, capetele, probabil să ne vadă mai bine. Aş fi vrut să merg mai aproape de ei, dar, a trebuit să ne oprim la ~ 25-30 de metri, distanţa de siguranţă –atât pentru ei , cât şi pentru noi. Am fost întâmpinaţi de Amira şi Gimena, două tinere care lucreaza pentru Agenţia Naţională de Protecţie Marină şi care ne-au fost ghid pentru următoarele două ore.
Recunosc că nu ştiam prea multe despre leii de mare dar, am aflat lucruri interesante. Leii de mare fac parte din marea familie cunoscută sub denumirea generică de foci (seals). Se deosebesc de focile obişnuite prin faptul că au urechi externe ( pavilioane mici sau chiar foarte mici) şi prin modul de deplasare. Leii de mare se pot deplasa pe uscat cu ajutorul celor două înotătoare din spate, făcând o mişcare asemănătoare unor paşi, pe când focile doar se târăsc pe aceste înotătoare. Aceste două deosebiri sunt vizibile şi uşor de remarcat chiar şi de către necunoscători ca mine… Spre deosebire de majoritatea leilor de mare care migrează în căutarea hranei, această colonie de pe plaja din San Antonio trăieşte aici pe tot parcursul anului şi este formată din 120 de membri, dintre care, cei mai mari masculi pot ajunge până la 350 kg. Ei trăiesc aici ca într-o mare familie, fără rivalitaţi şi lupte pentru caştigarea simpatiei femelelor pentru că sunt deja împărţiţi pe familii şi fiecare mascul are femela lui cu care face un pui pe an, după o gestaţie de ~9 luni. Ȋn alte colonii este posibil ca un mascul să aibă câteva zeci de femele şi acolo apar problemele – adevărate lupte care se lasă cu vărsări de sânge şi, câteodata, cu victime. Se pare că leilor de mare le place această zonă, au mancare din belşug şi nu prea au rivali –orcile se duc la vanătoare mai in sud şi rechinii sunt mult mai în larg. Deci, dacă rămân mereu în zonă şi nu se depărtează prea mult de mal atunci când îşi caută mâncarea, înseamnă că această colonie se va extinde de la an la an.
A doua întâlnire cu prietenii noştri a avut loc în sâmbăta următoare. Era o zi frumoasă, însorită şi foarte călduroasă. Am ajuns la familia de lei în acelaşi timp cu un grup de copii. Am aflat că erau elevi de la o şcoală din partea cealaltă a golfului, membri într-o asociaţie ecologistă, împreună cu caţiva adulţi – nu profesori, ci voluntari în aceeaşi asociaţie. Erau în jur de 20 de copii, cu vârste între 5 şi 12 ani. Gimena şi Amira erau în mijlocul lor, dar, când ne-au văzut, au venit să ne întâmpine cu o îmbrăţişare şi un sărut pe obraz. Am văzut noi că toţi se îmbrăţişează şi sărută pe obraz atunci când se întâlnesc pe stradă sau pe oriunde, aşa că am primit cu bucurie sărutul pe obraz, ştiind că face parte din tradiţia locală şi l-am oferit şi noi, la rândul nostru. Apoi, ne-am aşezat pe nisip, la câţiva metri de grupul gălăgios şi am privit familia de lei, dar şi marea familie de copii care erau foarte bucuroşi că se află în aer liber şi, la fel ca şi leii, nu ştiau ce să facă să fie observaţi.
Am plecat şi noi să ne plimbăm puţin pe plajă. Se apropia maximul mareei joase, plaja era foarte lată, avea~ 50 de metri şi, în zona asta, nu mai era strat gros de scoici, ci un nisip foarte fin, încă puţin umed, dar foarte frumos sculptat în nişte modele foarte interesante. Aproape ne era milă să călcăm pe el, dar am călcat pentru că ştiam că în 3-4 ore apa îl va acoperi din nou şi valurile vor trece din nou la treabă, la o muncă fără sfârşit, mereu aceeaşi, modelare şi sculptare de nisip. Am mers vreo 2 km pe această plajă pustie unde eram doar noi şi căteva păsări de care am fi vrut să ne apropiem, dar care se depărtau mereu de noi, ca Fata Morgana.
Toţi păreau foarte prietenoşi, cu siguranţă nu se temeau de oameni, sau asta era doar o impresie? Noi ne aflam puţin deasupra lor, nu aveam cum să-i atingem sau să-i ameninţăm în vreun fel, şi, dacă s-ar fi impacientat cumva, ar fi putut sări în apă într-o secundă şi s-ar fi îndepărtat de pericol. Sentimentul era, oarecum, reciproc. Şi eu mă simţeam în siguranţă aşa. Mi se păreau atât de blânzi, cu nişte ochi care aproape vorbeau, cereau … nu ştiu ce … aproape umani, încât mi-aş fi dorit enorm să-i mângâi, să-i ating măcar o clipă. Dar, ştiam că sunt, totuşi, nişte animale sălbatice şi, chiar mai mult, părinţi şi, în dorinţa lor de a-şi proteja puii, puteau devine agresivi. Câţiva erau în apă, se alimentau (cum spunea Amira), ieşeau, din când în când, la suprafaţă cu câte un peşte în gură şi se plimbau cu el aşa puţin, parcă vroiau să facă în ciudă păsărilor care nu erau aşa norocoase la vânătoare. Iar păsările se tot învarteau deasupra capetelor lor, cu speranţa că vor prinde şi ele o bucăţică.
După o săptămână am ajuns din nou pe plaja noastră preferată. Am făcut o scurtă plimbare, la apusul soarelui. Nu era nimeni pe plaja, în afară de un cuplu mai în vârstă care pescuia, sau, cel puţin, încerca să prindă ceva.
Leii de mare erau singuri acasă, dar erau foarte cuminţi. Şi foarte leneşi. Erau trântiţi pe jos în diferite poziţii, cei mai mulţi dormeau, nu se sinchiseau de noi. Din când în când, deschideau ochii, se uitau puţin la noi, apoi se culcau la loc. Unii, mai curioşi, ridicau capetele pentru câteva secunde, dar nu era nimic interesant de văzut în jur, aşa că se trânteau la loc. Am văzut câteva perechi de îndragostiţi care stăteau bot în bot şi care dormeau îmbrăţişaţi. Am văzut şi familii cu pui. Nici nu-mi venea să cred cât de aproape mă aflam. Barierele fuseseră ridicare, nu mai era nimeni care să te oprească sa te apropii. Le auzeam respiraţiile greoaie, vaietele, oftaturile, strănuturile şi ţipetele. Nu erau deloc intimidaţi de noi, nici nu le era teamă, dar nici nu le păsa. Am stat şi i-am privit până a apus soarele şi puţin după aceea. A fost o experienţă minunată. Păcat că s-a întunecat repede şi a trebuit să plecam.
Nu păreau deranjaţi de noi, dar nici interesaţi, parcă nici nu existam. Nu mai eram singuri pe plajă, dar eram singurii care-i priveau pe lei. Erau multe grupuri de pescari , tineri care stăteau la plaja, unii făceau chiar baie. Era plăcut şi aş fi stat acolo ore în şir, poate chiar zile.
Galerie foto:
Posted in 
Tags: 
Minunat!Multumim Oana si Cristi ca ne impartasiti momente unice din viata voastra!
Leii de mare chiar sunt niste nestemate ale naturii, ca de fapt toate vietuitoarele. Cel mai mult mi-a placut atunci cand i-ai prezentat imbratisati, plini de afectiune ceea ce arata inca o data ca toate fiintele de pe Pamant sunt capabile de dragoste. Cu drag,Lena.
Foarte frumos,Oana!Am citit cu placere despre leii de mare!Redai totul cu multa pasiune si reusesti sa ne transmiti si noua interesul si sentimentul de pretuire pentru frumusetea naturii si a enigmaticei faune marine.Felicitari si astept cu nerabdare sa cunosc si pinguinii din Puerto Madryn!
Un mare Like ai pentru acest articol! Foarte faine fotografiile cu leii de mare!