Veneţia mea

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
           Ȋmi doream de mult să-mi adun la un loc toate amintirile şi toate fotografiile mele legate de Veneţia. M-am hotărât acum să fac acest lucru, dar nu pentru că suntem în luna îndrăgostiţilor, ci mai degrabă pentru că mă aflu încă în acea perioadă a anului în care nu călătoresc, dar în care visez mult la călătoriile făcute şi la cele care vor veni.
          Ȋnainte de toate trebuie să spun că aceasta nu este, nici pe departe, o lecţie de istorie sau de artă, ci este o declaraţie de iubire. Veneţia este o destinaţie turistică arhi-cunoscută, este un muzeu în aer liber, o emblemă a Italiei, dar, pentru mine este mai mult de atât. Veneţia înseamnă magie, fericire şi iubire.
          La început de februarie, Veneţia trăieşte şi respiră acum pentru un singur motiv sublim – Carnavalul. O Veneţie care a ştiut să atragă anual milioane de vizitatori a găsit de cuviinţă să plaseze acest carnaval în luna februarie pentru că aceasta era perioada cea mai săracă în vizitatori. 
          Deci, Veneţia este acum în plin Carnaval, doar o zi ne mai desparte de Valentine’s Day şi ţara mea se află sub zăpezi. Visez la Veneţia, la ceea ce am văzut şi trăit în frumoasa lagună, dar şi la acele multe alte locuri şi lucruri pe care nu am apucat să le văd cu ochii mei.
          Mi-aş dori să fiu acum la Veneţia şi să privesc prin obiectivul camerei foto bucuria şi coloritul sutelor de măşti care defilează pe străduţele înguste, se ascund prin colţuri întunecate sau se lasă legănate de valuri pe Grand Canale. Aş vrea să fotografiez o doamnă elegantă ce se ascunde în spatele unei măşti de Colombină sau un domn Casanova îmbrăcat în frac negru şi cu un trandafir la butonieră. Sutele de fotografii şi multele documentare pe care le-am văzut pe această temă m-au făcut foarte curioasă şi foarte dornică să păşesc în acest ţinut de basm şi sper să reuşesc odată şi-odată.          
          Iubită până la extaz de unii, urâtă chiar de alţii, Veneţia a fost şi va rămâne întotdeauna printre cele mai cunoscute destinaţii europene, printre cele mai vizitate oraşe ale Italiei – un oraş de vis în care ar trebui să ajungem cel puţin o dată în viaţă. Chiar dacă nu ne numărăm printre fanii ei înfocaţi, fiecare dintre noi poate găsi aici un loc care să ne impresioneze şi care să merite un simplu click al aparatului foto. Fie că acest loc este o străduţă îngustă, un canal, o clădire sau un pod, o terasă aşezată pe mal de mare sau o bucăţică de plajă cu nisip fin – cu siguranţă un “ceva” ne va uimi şi ne face să nu regretăm că am ales acest oraş ca destinaţie de vacanţă – indiferent de durata acesteia.
          Veneţiaeste, pe departe, mai mult decât un simplu oraş turistic pe harta călătorilor şi turiştilor din lumea întreagă.
          Veneţia este un muzeu plutitor, o emblemă, un vis, un mod de viaţă, o stare. Veneţia înseamnă istorie, tradiţie, cultură, artă ridicată pe cele mai înalte culmi. Veneţia ne uimeşte şi ne zguduie, în acelaşi timp, ne bucură şi ne întristează deopotrivă. Ne ajută să realizăm măreţia omului care a creat atâtea frumuseţi, dar şi fragilitatea şi micimea lui, tocmai din cauza faptului că aceste frumuseţi (vechi de sute de ani) sunt în pericol să dispară. Veneţia se scufundă încet, dar sigur, cu câţiva milimetri pe an, în timp ce ingineri din lumea întreaga caută soluţii pentru a stopa acest fenomen. Se proiectează diguri, porţi de apărare. Până atunci, ne plimbăm pe străduţe, pe canale şi poduri şi sperăm să facem acest lucru mulţi ani de acum încolo.
          Prima oară am făcut cunoştinţă cu Veneţia în urmă cu aproape 20 de ani şi de atunci am adunat un număr record (pentru mine) de vizite – 10. Chiar dacă unele vizite nu au durat decât câteva ore şi altele câteva zile (3 maximum) am pus cap la cap o frumoasă colecţie de poze şi amintiri care mă fac să zâmbesc şi mă poartă mereu înapoi. Sper că mă vor purta şi înainte pentru că îmi doresc să-mi dobor recordul personal de vizite şi să mă întorc în Veneţia mereu şi mereu.
         Nu îmi amintesc prea multe din prima mea vizită în Veneţia, decât impactul uriaş pe care l-am simţit când ne-am debarcat din vaporaş în Piaţa San Marco. Mă simţeam parcă pe o altă planetă, totul mă fascina, porumbeii mi se păreau mirifici, Basilica San Marco era uriaşă şi preţurile la pizza incredibil de mari. Nu aveam decât 16 ani, dar m-am îndrăgostit de Veneţia iremediabil şi pentru totdeauna. Mi se părea perfectă, unică, sublimă. A fost ca o dragoste la prima vedere şi un fel de “blind date” mai exact. Spre deosebire de perioada actuală în care există sute de posibilităţi de a te informa despre un loc înainte să-l vezi pentru prima oară, atunci am păşit într-un peisaj de vis fără să am nicio idee la ce ar trebui să mă aştept. Ȋn afară de câteva poze alb negru – ale unui unchi mai îndepărtat care fusese în Veneţia în perioada interbelică    - şi de alte câteva poze în cartea de istorie, nu mai văzusem Veneţia sub nicio formă. Citisem despre Marco Polo, Vivaldi şi Casanova, ştiam ce însemnase Veneţia pe timpul Serenisimei Republici, dar nicio carte nu te pregăteşte pentru clipa sublimă, pentru prima întâlnire. La fel ca primul sărut. Oricât de multe crezi că ştii despre aşa ceva – din filme, cărţi sau de la prietene – primul sărut este unic şi inefabil. La fel a fost pentru mine prima întâlnire cu Veneţia.
          Au trecut de atunci aproape 20 de ani şi, după cum nici prima iubire nu se uită niciodată, nici Veneţia nu a încetat vreodată să ocupe un loc aparte în inima mea. Şi, cu timpul, această iubire a crescut, a devenit mai reală, mai accesibilă şi mai cerebrală. Acum iubesc Veneţia, dar iubirea nu mai este “oarbă”, ci este o iubire matură care îmi permite să-i văd defectele, să o şi critic, câteodată, chiar dacă ştiu bine că nu există şanse de vreo schimbare în bine, chiar dacă  comercialul a luat demult locul sublimului şi al mirajului, iar Veneţia a devenit printre cele mai mari trapole turistice din întreaga lume ( poate doar Las Vegas-ul o depăşeşte).
          A doua vizită în Veneţia a fost la fel de minunată ca şi prima. Trecuseră şase ani de la prima întâlnire, eram puţin emoţionată, dar aveam şi alte motive să mă simt aşa.
          Fusesem cu soţul meu într-o vacanţă în insula Corfu situată în Marea Adriatică. Luasem pentru o astfel de excursie în Grecia o viză Shengen care ne permitea să călătorim în întregul spaţiu Shengen, inclusiv în Italia. Doream foarte mult să revăd Veneţia (soţul meu, pentru prima oară) aşa că ne-am făcut o rezervare de bilet de tren -pentru întoarcere acasă- din Veneţia spre Bucureşti. Am cumpărat un bilet de ferry din Corfu şi, după o noapte întreagă de navigat, am ajuns în Veneţia la 6 dimineaţa. Ştiam bine că viza noastră din paşaport nu avea niciun fel de problemă, dar aveam, totuşi, emoţii pentru că era perioada în care foarte mulţi români plecau în vacanţe prin Italia, Grecia sau Spania şi nu se mai întorceau acasă ( Apropo de acest lucru – în anul următor, din autocarul cu care am plecat în Creta -în singura vacanţă organizată printr-o agenţie de turism- ne-am întors în ţară doar jumătate). Atât de stresată eram de această intrare în Italia, încât ne-am dus la Consulatul Italiei din Corfu ca să fim siguri că nu ne va trimite nimeni înapoi – dacă ni s-ar fi întâmplat aşa ceva, nu ar fi fost deloc plăcut, pentru că bugetul nostru era doar de câţiva dolari, iar biletul de întoarcere spre casă era plătit cu mult timp înainte … şi era din Veneţia.
          Nu voi uita niciodată cum a început să-mi bată inima în piept în mometul în care l-am auzit pe unul dintre oficialii care veniseră la bord pentru a verifica documentele celor care coborau pe pământ italian – “ Che facciamo con questi due rumeni?” … iar un altul a răspuns “ Non c’e problema con loro”.
          Am coborât de pe vapor, ne-am dus repede la gară, ne-am lăsat  bagajul într-un seif pentru care am plătit câteva lire şi ne-am aruncat în vâltoarea oraşului pentru următoarele 40 de ore. Am fost “copiii străzii” pentru două zile şi o noapte şi am trăit una dintre cele mai frumoase experienţe ale vieţii mele de până atunci, dar şi de până acum. Ne-am plimbat pe străzi, doar pe jos – biletul de vaporetto era mult prea scump pentru noi, am mâncat pizza la piciorul Podului Rialto, am stat apoi mai multe ore în Piaţa San Marco, hrănind porumbeii cu grâu cumpărat dintr-un supermarket din Corfu, ascultând muzică în faţa Restaurantului Lavena, am dormit apoi pe o bancă lângă cei doi lei din piatră aşezaţi în stânga Bisericii San Marco şi dimineaţă am luat-o de la capăt. Ȋn seara aceea am văzut şi am înţeles de ce Piaţa San Marco a fost descrisă de Napoleon ca “cea mai elegantă sală de bal a Europei”. Străzile erau invadate de perechi elegante ce se îndreptau spre restaurante sau săli de spectacole – doamne cu rochii lungi şi pantofi cu toc, domni în frac, foarte siguri pe ei şi pe portofelul din buzunar. Totul avea un aer misterios – sau poate doar mie mi se părea aşa. Cert este că în jurul orelor 22 absolut toate mesele restaurantelor din Piaţă s-au umplut, chelnerii mişunau continuu în toate direcţiile, cu tăvi pline de mâncare şi sticle de şampanie, vânzătorii de flori îşi vindeau trandafirii cu 1 $ firul şi coşurile lor se goleau văzând cu ochii, viorile cântau din toate părţile iar noi, publicul de pe margine, aplaudam şi ne mutam de la o “scenă” la alta, în funcţie de preferinţe. Undeva se cânta jazz, în altă parte arii celebre din opere, totul era foarte bine pus la punct, nimic nu era la voia întâmplării pentru că o pauză la o terasă însemna un început la o alta şi nici nu ne-am dat seama când s-a făcut 3 dimineaţa.
          Atunci am descoperit farmecul nopţilor din Piaţa San Marco şi nimic şi nimeni nu mă pot convinge că există un alt loc în lumea asta care să poată egala aşa ceva. Acesta este unul dintre motivele pentru care mă întorc iar şi iar în Piaţa San Marco, chiar dacă acum foarte rar mai văd doamne elegante la terase şi domni ce cumpără trandafiri. La terase poate sta acum oricine, în pantaloni scurţi şi şlapi, dar muzica este aceeaşi, divină, atmosfera este de vis şi nu trebuie decât să închizi ochii şi să te laşi purtat pe valurile muzicii, în timpuri de demult ( în anul 1750, de exemplu, când s-a deschis Restaurantul nostru preferat – Lavena).
          Ȋn anul 2009, în timpul unui voiaj de patru luni prin Mediterană alături de soţul meu, am ajuns de 8 ori în Veneţia. Meseria de marinar are avantajele ei şi unul dintre acestea este posibilitatea de a vizita, chiar dacă doar pentru câteva ore, oraşe diferite de pe meridiane diferite. Nu întotdeauna timpul îţi permite să ieşi la plimbare, ceea ce ni s-a întâmplat şi nouă, dar de şase ori tot am ieşit în oraş -câte 6-7 ore. Puse cap la cap, aceste ore ne-au ajutat să descoperim noi feţe ale oraşului-lagună, la ceas de seară sau în miezul zilei, la 30 de grade (în luna august), dar şi la 10 grade (la sfârşit de noiembrie).
         Ȋntr-o zi am făcut o vizită pe insula Murano, unde am admirat vitrinele cu sticlărie şi operele de artă care împodobeau străzile, pe perioada unei expoziţii care avea loc în acea perioadă.

 

IF
 
 
          Sticlăria de Murano reprezintă al doilea motiv pentru care mă întorc iar şi iar în Veneţia. Aş privi ore în şir creaţiile meşterilor sticlari – de la figurine de câţiva centimetri şi câţiva euro reprezentând animăluţe sau insecte până la opere de artă de dimensiuni uriaşe, dar şi cu preţuri pe măsură. Cum aceste magazine îşi înnoiesc colecţiile an de an şi eu trebuie să mă întorc în Veneţia din când în când, pentru acest motiv. Am avut norocul să văd de câteva ori pe aceşti meşteri la lucru şi, după ce asistam la un astfel de spectacol (pentru mine părea un spectacol, pentru artist nu era decât o zi obişnuită de muncă) – mă simţeam atât de bine încât cheltuiam câţiva euro pe câte un suvenir, ca să nu plec cu mâna goală din magazin şi ca să duc cu mine acasă puţin din magia locului. De cele mai multe ori mi-am cumpărat decoraţii pentru brad care îmi aduc Veneţia în pomul de Crăciun.

 

Venetia, intr-un atelier de sticlarie

 

Little Santa Murano

 

Murano Candy

 
          Cel mai frumos magazin cu sticlărie de Murano l-am găsit chiar pe insula Murano şi avea spre vânzare (sau doar admirare) obiecte de dimensiuni considerabile inspirate din tablourile lui Van Gogh sau Gustave Klimt. Ȋn acel magazin, preţurile se măsurau în mii de euro şi fotografiatul era interzis. Dar, ochii mei au văzut şi nu vor uita niciodată. Am fotografiat, totuşi, un tablou mozaic expus la intrare.
 
rsz_dsc_0107

 

          Ȋntr-o altă zi frumoasă de început de septembrie am ajuns la Lido, în plin Festival al Filmului VeneţianMostra Internazionale d’Arte Cinematografica. Ne-am plimbat şi noi puţin pe faimoasa plajă de la Lido, în faţa renumitului Grand Hotel des Baines, la începutul secolului XX preferatul  burgheziei, acum preferatul starurilor de cinema, invitate la Mostra Cinematografica. Atât în faţa lui, cât şi în faţa unui alt renumit Hotel de lux – Excelsior, se aflau acum numeroşi paparazzi pregătiţi să imortalizeze cu camerele lor de mii de euro o imagine care să le justifice deplasarea şi orele de aşteptare. Şi staruri erau destule în zone – George Clooney, Colin Firth, Richard Gere şi mulţi alţii. Noi nu am văzut pe nimeni faimos, dar nici nu ne făcusem un scop din asta, nu aveam prea multe ore la dispoziţie şi nu vroiam să jucăm rol de paparazzi.
IF
Grand Hotel des Baines-
 
IF
- Hotel Excelsior-
 
IF

 

          Am admirat, însă, pe străzi câteva opere de artă construite din diferite materiale ce participau la o expoziţie-concurs şi leul simbol al Veneţiei, simbol al Festivalului.
 
IF

 

IF

 

IF
 

          Am făcut un scurt popas sub o umbrelă de stuf pe aceeaşi plajă pe care Thomas Mann şi-a petrecut vacanţa în 1911 şi care i-a inspirat romanul Moarte la Veneţia.

 
IF
 
          Şi, cum toate drumurile duc la un moment dat în Piaţa San Marco, acolo ne-au purtat şi pe noi paşii pentru următoarele două ore. De la o terasă la alta, de la jazz, la vals şi apoi la operă, am trăit şi respirat muzică bună şi apoi am aplaudat. Cu toate că mesele erau aproape goale, muzicienii cântau cu atâta bucurie şi emoţie ca şi cum s-ar fi aflat pe o scenă faimoasă. Cântau pentru noi, cei care priveam de pe margine şi care nu făceam nici un fel de consumaţie la restaurantul lor, cântau pentru ei şi o făceau cu toată dăruirea. 
 
IF
 
          Ȋntr-o altă seară, am făcut o plimbare cu vaporaşul şi aşa am descoperit al treilea motiv pentru care m-aş întoarce iar şi iar la Veneţia – apusul de soare. Chiar dacă soarele apune în fiecare seară, spectacolul oferit ochiului interesat este mereu altul. Privit din diferite unghiuri, din vaporetto sau din faţa Palatului Ducal, de pe apă sau de pe uscat, apusul de soare în Veneţia este un spectacol unic, magic şi de neuitat.
 
IF
 

 

IF

 

IF
 
          Ȋntr-o zi ploioasă de noiembrie, am descoperit piaţa de fructe, situată în apropierea gării şi renumitul Teatru “La Fenice” unde Verdi şi-a văzut premierile câtorva opere – Traviata, Rigoletto, Ernani. 
 
IF

 

IF
 
          Am revăzut Piaţa San Marco, Basilica şi Campanello şi mi-au plăcut mult mai mult în acea zi ploioasă, decât în oricare altă zi cu soare. Mi-am dat seama că iubesc Veneţia mult mai mult pentru ceea ce-mi transmite, pentru emoţiile pe care mi le oferă şi nu pentru impresionantele clădiri  încărcate de istorie pe lângă care treci la fiecare pas.  Şi în ziua aceea ploioaVeneţia mi s-a părut mai romantică ca niciodată.
 
IF
 

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

          Ȋn vara lui 2010, în drum spre casă după o vacanţă cu cortul prin Austria şi Italia (povestea aici ), am făcut un popas de două zile în Veneţia. Ne-am cazat într-un camping în Oriago di Mira, o comună la ~ 15 minute de Piazza Roma.
          Aveam de gând să revedem locuri dragi care ne-au rămas în suflet şi la care ne-am întoarce oricând. Ca întodeauna, după ce autobuzul ne-a lăsat în Piaţa Roma, am pornit-o încet pe străzi, cu ochii prin vitrine şi cu nasul pregătit să acapareze toate mirosurile şi aromele posibile. Tot după miros, am ajuns şi la pizzaria noastră preferată, la piciorul Podului Rialto, unde ne-am potolit puţin pofta, nu foamea, cu o felie de pizza de 3 euro – cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreodată.
          Ca în orice zi de august, în Piaţa San Marco era mare aglomeraţie, Biserica San Marco la fel de strălucitoare ca întotdeauna, cei patru căluţi la locul lor, iar porumbeii păreau mai flămânzi ca oricând. Cu 1 euro am cumpărat o punguţă de mei de la un vanzător venit tocmai din Bangladesh să alimenteze turiştii cu mâncare pentru păsări şi ne-am lăsat puţin ciufuliţi la propriu de câţiva porumbei mai tupeişti.
 
In Piata San Marco, cu porumbeii
 

 

IF
 

          Pe malul apei, gondolele îşi aşteptau clienţii pentru o plimbare de neuitat. Un tur de aproximativ o oră cu gondola pe canale costă în jur de 100 de euro. Este cel mai plăcut şi romantic mod de a face cunoştintă cu oraşul. 

 
IF
 

 

IF

 

Printre gondole, Venetia

 

          Transmisă din tată în fiu de peste 500 de ani, meseria de gondolier este o adevărată artă. Este o meserie dificila si această dificultate se naşte din poziţia deloc comodă a gondolierului şi din forma asimetrică a gondolei, cu fundul perfect plat. Ȋn secolele XVII – XVII, existau câteva mii de astfel de gondole ce erau folosite ca mijloc de transport pe Canal Grande şi pe celelalte canale laterale. Ȋn prezent, mai sunt în jur de 400 şi sunt în exclusivitate în serviciul turiştilor, atât ca mijloc de transport, cât şi în expoziţii şi regate, cum este “Regata Storica”. Acest eveniment are loc în prima duminică din Septembire şi aduce la un loc pe toţii gondolierii şi gondolele lor frumos împodobite, într-un concurs de îndemânare şi viteză. Aceste gondole sunt fabricate manual, din lemn, după aceleaşi reguli de acum sute de ani şi ornamentul de fier de la prova (care balansează greutatea gondolierului de la pupa) are şi  o semnificaţie aparte. Cele şase bări îndreptate spre înainte reprezintă cele şase cartiere (sestieri) ale Veneţiei, cea îndreptată spre înapoi simbolizează Palatul Ducal ( dogele), iar forma metalică de deasupra simbolizează Canalul Grande împreună cu cel mai vechi pod al său – Ponte Rialto.
          O nouă vizită pe insula Murano, ne-a introdus pentru prima oară într-un atelier adevărat de sticlărie, cu cuptor de ars. Ȋn schimbul unei taxe de 10 euro (cam mult, într-adevăr) am fost primiţi în atelier unde se lucrau vaze şi multe alte suveniruri, pe care le puteai şi cumpăra din magazinul de la intrare. Sticla se prelucra prin suflare, nu cu flacără cum mai văzusem într-un magazin şi mi-a plăcut foarte mult întregul proces prin care o bucată de sticlă s-a transformat într-o frumoasă vază şi mai apoi o altă bucăţică într-un căluţ. 
 
Murano, intr-un atelier de sticlarie

 

rsz_img_1550
 
          Aş fi stat mai multe ore în acel atelier să privesc măiestria artiştilor, dar noi nu eram decât nişte simpli turişti atraşi în această comercializare patetică a artei, alţi turisti aşteptau la rând să-şi ia partea lor de iniţiere în sticlărie contra aceleaşi sume şi contra cronometru. Ȋntreaga vizită nu a durat decat 15 minute, m-am simţit puţin cam tristă la plecare, dezamăgită de această experienţă pe care mi-aş fi dorit-o altfel. Probabil că în Murano există şi alte ateliere de sticlărie în care să iei parte la astfel de momente, tot contra cost, bineînţeles, dar nu atât de comercial şi banal. Ȋncă nu le-am descoperit, dar acesta este un motiv bun pentru a mă întoarce la Veneţia în curând.
          Expoziţia de sticlă pe care o văzusem cu un an în urmă era încă la mare cinste pe străzile insulei Murano şi această creaţie albastră mi-a încântat privirile din nou.
 
Murano
 
          De la Murano, ne-am dus cu vaporaşul la Lido. Iubitori de mare cum suntem noi nu se putea să trecem prin Veneţia fără să salutăm plaja şi marea de la Lido. De data asta, era mai multă lume pe nisip şi în apă, plaja era la fel de curată cum ne-o aminteam şi umbreluţele de stuf perfecte pentru un scurt popas.
 
Venetia, pe plaja la Lido

 

Pe plaja la Lido

 

          Seara ne-a găsit iar în Piaţă, alături de clădirile frumos luminate şi în ritmuri de muzică jazz de la terasa Lavena.

 

Ascultand muzica in fata la Lavena, Venetia
 
          După numai un an, am ajuns din nou în Veneţia, în acelaşi camping şi tot la un sfârşit de vacanţă italiană.(povestea aici )
          Ca de fiecare dată, am revăzut locurile îndrăgite, dar am descoperit şi unele noi.
          Ȋntr-o seară am intrat la un spectacol cu arii celebre din opere. Se ţinea într-o frumoasă sală, în  Scuola Grande di S. Teodoro, aproape de Ponte Rialto. Biletul a costat 25 de euro/persoană şi timp de o oră şi jumătate am fost purtaţi pe arii din Traviatta, Rigoletto, Tosca, Bărbierul din Sevilla, Nunta lui Figaro, Don Giovanni. Atât soliştii principali, cât şi cântăreţii din cor şi membrii orchestrei erau îmbrăcaţi în frumoase şi originale costume de epocă care au contribuit din plin la crearea unei atmosfere de vis. 
 
rsz_img_9400
 
          Păcat că s-a terminat foarte repede, dar această experienţă m-a făcut să-mi doresc mai mult. Am un motiv în plus să mă întorc în Veneţia şi sper să-mi realizez visul în curând. Mi-am făcut o promisiune şi, chiar dacă se va realiza peste un an sau pe alţi 20, ştiu că voi vedea Traviatta, jucată pe scena Teatrului La Fenice.
          Ȋn acea seară de august, Piaţa San Marco mi s-a părut mai animată decât în alte seri, şi, cu toate că la terasa noastră favorită mesele erau cam goale, orchestra cânta mai frumos ca niciodată. Probabil că aceasta este doar părerea mea, muzica este mereu la fel, dar mi se întâmplă ceva foarte ciudat de fiecare dată când ajung în piaţă, la ceas de seară – mă îndrăgostesc iar de Veneţia, mă îndrăgostesc de viaţă şi mă îndrăgostesc de iubitul meu. Poate că acesta este motivul pentru care el mă aduce în Veneţia atât de des.
 rsz_img_9425

 

Piata San Marco by night

Biserica San Marco

 

Basilica San Marco, Venetia
 
 
          Veneţia este şi va rămâne mereu parte din sufletul meu. Este Veneţia mea, aşa cum îmi place mie, aşa cum o iubesc şi cum o simt eu. Veneţia mea înseamnă Piaţa San Marco la ore târzii în noapte, Canal Grande la apus de soare, canalele liniştite străbătute de gondole, magazinele şi atelierele de sticlărie. Iubesc Veneţia atunci când plouă, iubesc Veneţia la ceasul înserării, atunci când străzile se mai golesc de turişti, când clădirile îşi schimbă culorile, în lumina lunii sau a felinarelor. Iubesc Veneţia când este pustie şi când simt că îmi aparţine doar mie, când viorile din Piaţa San Marco cântă valsuri de Strauss şi arii de Verdi şi cupluri de îndrăgostiţi de toate vârstele se lasă purtaţi de ritm, se îmbrăţişează şi se sărută, făcându-şi jurăminte de iubire eternă.
 
Canale Grande

 

Canale Grande Venetia

IF

Venetia

 

Venetia, la plimbare pe canale
 
Venetia privita dinspre mare
 Venetia canale

 

Venetia alte canale

 

Venetia Canale Grande

 

IF
       
IF

 

  Câteva informaţii şi date statistice: (Sursa : Veneţia, Colecţiile Cotidianul Cele mai iubite oraşe)
  • Ȋn Veneţia se găsesc peste 400 de poduri – de piatră, de lemn sau de fier – care unesc între  ele cele 116 insule ale oraşului.
  • Construit iniţial din lemn în 1175, Ponte Rialto a fost distrus de un incediu şi a fost refăcut din piatră între 1588 şi 1591. Această structură – lată de 28 de metri şi înaltă de 8 metri – are o singură arcadă.
 
IF
 
  •  Primul Festival International de Film a avut loc în august 1932.
  • Tradiţia Carnavalului, în forma pe care o cunoaştem astăzi, datează din anul 1980, când un lanţ hotelier s-a gândit la această variantă de resuscitare a turismului pentru lunile mai puţin profitable. Aproximatix 3 milioane de turişti vizitează Veneţia special pentru Carnaval, fără să ţină cont de vremea deloc prietenoasă – cu vânt puternic, ploi şi chiar inundaţii.
  • Ȋn 1996 un incediu puternic a devastat Teatrul La Fenice, dar o replică exactă a clădirii a fost reconstruită şi finalizată în anul 2003.
  • Acqua alta (mareea înaltă accentuată şi de cele două vânturi de sezon – scirocco şi bora) este principala cauză a inundaţiilor care au loc în fiecare iarnă în Veneţia.Cea mai puternică a avut loc în 1966, când nivelul apei a crescut cu doi metri.
  • Pe 14 iulie 1902 cea mai mare clopotniţă din lume s-a prăbuşit din vârful Campanilei, dar a fost reconstruită, copiind originalul până în cele mai mici detalii şi a fost inaugurată în aprilie 1912.
  • În timpul primului război mondial, celebrii cai de pe faţada Basilicii San Marco au fost duşi la Roma pentru a fi adăpostiţi de bombardamente. Aceiaşi cai fuseseră luaţi de Napoleon în 1797 şi duşi la Paris unde au decorat Arcul de Triumf până în 1815. Aduşi şi ei de pe alte meleaguri – mai exact din Constantinopole, în urma cruciadei din anul 1200 – caii expuşi pe faţada Basilicii sunt doar cópii ale originalelor, aflate în interiorul Bisericii.
  • Basilica San Marco a cunoscut mai multe forme până să ajungă la cea de astăzi. Prima biserică aflată în acest loc a fost sfinţită în anul 832, dar a fost distrusă de un foc după numai 135 de ani, în timpul unei revolte a veneţienilor. A fost reconstruită la puţin timp după aceea, dar abia în 1204 a avut loc transformarea ei extraordinară, odată cu multele bogăţii aduse după jefuirea Constantinopolului – statui de marmură, obiecte liturgice şi alte opere de valoare.
  • Veneţia este al doilea cel mai vizitat oraş al Italiei, după Roma, cu ~15 milioane de turişti anual.
  • Institutul Cultural Român, inaugurat în 1930 de către Nicola Iorga, găzduieşte frecvent expoziţii ale artiştilor români şi se poate vizita gratuit.
  • Puntea Suspinelor a fost construită în anul 1602, dar numele acesta l-a primit în secolul al XIX şi sugerează “suspinele” condamnaţilor care păşeau dinspre sala de judecată spre celulele închisorii. Unul dintre cei mai faimoşi prizonieri ai acestei închisori a fost Giacomo Casanova care a şi reuşit să evadeze, prin acoperiş.
            Câteva sfaturi/ponturi despre Veneţia:
  • Fii un turist responsabil şi susţine comunităţile locale. Caută să cumperi doar suveniruri originale, confecţionate în atelierele artiştilor veneţieni şi nu imitaţii ieftine chinezeşti (mă refer aici, în special, la articolele din sticlă şi măşti). Chiar dacă preţurile suvenirurilor chinezeşti sunt puţin mai mici şi te tentează, calitatea te va dezamăgi, cu siguranţă. Câteodată este greu să le deosebeşti şi în unele magazine este afişat anunţul “produse 100% italiene”, dar ele sunt 100% “made in China”. Diferenţa de calitate se observă, în primul rând, atunci când este vorba despre obiecte din sticlă, cele chinezeşti fiind foarte uşor casabile.
  • Nu te lăsa păcălit şi vrăjit de primul magazin care îţi iese în cale. Marfa este cam aceeaşi peste tot, dar preţurile sunt foarte diferite şi cresc odată cu apropierea de Piaţa San Marco, dar şi în apropierea Gării şi pe insula Lido. Acest lucru este valabil atât pentru suveniruri şi articole de îmbrăcăminte, cât şi pentru sucuri şi alte gustări. O apă plată pe care o cumperi cu mai puţin de un euro într-un supermarket de pe uscat, poate costa pe insulă 1,5 euro – pe o străduţă mai lăturalnică –  şi peste 2 euro aproape de Basilica San Marco.
  • Dacă vrei să te răcorereşti şi să te relaxezi puţin la umbră în mijlocul unei zile toride, cel mai indicat loc este grădina- parc, staţia de vaporaş – Giardine Biennale.
 
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
- picnic in Giardine Biennale – 
  • Dacă ajungi în Veneţia doar pentru câteva ore, îţi poţi lăsa bagajul în Gară, în nişte seifuri pentru care plăteşti 5 euro pentru primele 5 ore şi încă 70 cenţi pentru fiecare oră în plus. Cu mulţi ani în urmă, acest serviciu era non-stop, dar acum este disponibil doar între orele 6-23. Bineînţeles că îţi poţi lăsa bagajul peste noapte acolo, dacă vrei să petreci până dimineaţă pe străzi sau pe oriunde, dar nu poţi depune/ridica bagajul decât în acest interval de timp. Dacă ai avionul la 6 dimineaţă şi trebuie să ajungi în aeroport cu cel puţin o oră înainte, atunci nu ai altă soluţie decât să ţii bagajul cu tine, ceea ce nu este deloc plăcut.
  • O problemă mai delicată în Veneţia o constituie toaletele. Pe timpul zilei (până pe la ora 21-22), există foarte multe toalete publice cu taxă, nu foarte curate, într-adevăr, dar acceptabile. Ce te faci când ai nevoie de o toaletă la ora 23? Ne-am aflat într-o astfel de situaţie chiar noi, dar am cerut ajutor unui vânzător de la o tarabă cu suveniruri şi am primit următorul pont. Ȋn general, la restaurante nu poţi intra la toaletă dacă nu faci consumaţie, nu-i aşa? La restaurantul Lavena se poate consuma o cafea de 2 euro la bar şi, în felul acesta, ai acces la toaletă. Dacă la toaleta publică, pe timpul zilei, intrarea este 1,5 euro, atunci o cafea de 2 euro la Lavena este mai mult decât un chilipir. Cu această ocazie, am aflat că aceeaşi cafea la Lavena poate avea preţuri diferite, în funcţie de locul în care este servită – 2 euro în picioare la bar, 4 euro jumate la o măsuţă lângă bar, câţiva euro în plus la o măsuţă mai intimă, în salon, şi mult mai mulţi euro în plus afară, în faţa orchestrei.
 
Aceasta este Veneţia mea şi abia aştept să-i simt din nou parfumul şi să-i aud ritmurile nopţii.
      Veneţia ta poate fi alta pentru că o priveşti cu alţi ochi. Cu ochii tăi. Poate fi mai frumoasă, mai urâtă, dar este, oricum, magică şi unică.
Galerie foto:
You can leave a response, or trackback from your own site.

2 Responses to “Veneţia mea”

  1. Anonymous says:

    frumoasa Venetia,frumos scris-merita vazuta si revazuta.DA mi-a placut

  2. Anonymous says:

    ce frumos!!!

Leave a Reply


+ 6 = 15



Hit Counter by technology news