Vacanţă la Stâna de Vale – martie 2013

           Am ajuns la Stâna de Vale după un drum de aproape şase ore de la Azuga, timp în care am străbătut peste 400 de km şi am experimentat aproape toate anotimpurile. Înainte cu o zi de a pleca din Azuga am crezut că iarna s-a întors şi mai fioroasă în Bucegi, a nins o noapte întreagă şi dimineaţă se aşezase deja un strat de 20 de cm peste zăpada veche şi murdară.
          Ne-a fost teamă că, dacă nu se opreşte ninsoarea, nu vom mai putea pleca la drum, mai ales că mai văzusem zăpezi căzute în martie şi care au blocat drumurile pentru mai multe ore. Dar, duminică dimineaţa ninsoarea s-a oprit brusc, soarele a ieşit şi norii s-au risipit în toate direcţiile, făcând loc unui cer senin fără nicio pată. 
          Ne-am pornit la drum, pe ruta deja cunoscută spre Sibiu. Străbătusem de mai multe ori E68, în drumul nostru spre vama Nădlac, aşa că nu am avut nevoie să cerem ajutor gps-ului până la Deva. Acolo, am constatat cu stupoare că Stâna de Valenu se găsea printre destinaţiile existente în hartă, nici măcar de Beiuş (oraşul care se află la poalele Apusenilor, la doar câţiva km de Stână) nu auzise deşteptul dispozitiv electronic. Vina a fost, însă, a noastră. De trei ani de când am primit acest TomTom navigator din Italia, nu am avut niciodată curiozitatea să-l updatăm pe internet şi ne-am bazat doar pe setările şi hărţile lui iniţiale. De aceea ne-am trezit de mai multe ori în drumurile noastre prin Europa că intrăm pe sensuri interzise, în giratorii apărute din senin sau pe străzi inexistente. De data aceasta, neavând posibilitatea să ne conectăm la internet pentru a-i permite gps-ului să se alimenteze cu noi hărţi, am fost nevoiţi să apelăm la vechea noastră hartă tradiţională, un pic cam mototolită şi dezamăgită de atâta plictiseală, abandonată într-un buzunar al scaunului. Ea ne-a scos din bucluc şi ne-a arătat drumul spre Munţii Apuseni. La ieşirea din Deva, am avut şi câţiva stropi de ploaie răzleţi şi, după ce am trecut cu bine de aproape toate radarele poliţiei române scoase pe străzile ţării într-o după-amiază de duminică, am semnat cu zâmbetul pe buze procesul verbal pentru o depăşire de viteză  cu doar 11 km/oră, la intrarea în Ştei, cu  ~ 45 km înainte de destinaţie. Ne-am gândit că este un semn bun deoarece vacanţele noastre încep în acest mod de câţiva ani încoace, singurele amenzi de circulaţie le-am primit la început de vacanţă, o dată pe an, deci, le preţuim ca pe nişte comori. Mai grav ar fi să nu luăm amenzi o dată pe an pentru 61 km/oră la intrarea în vreo localitate în care 90% dintre maşini circulă cu 80-85 km/oră. Foarte politicos, domnul poliţist ne-a urat ‘vacanţă plăcută’ şi noi i-am răspuns în acelaşi ton – ‘o zi bună!’.
          Până aproape de Ştei drumul fusese foarte bun, impecabil pe majoritatea traseului, doar cu mici porţiuni avariate. Din Ştei, însă, au început gropile şi am fost foarte bucuroşi, până la urmă, că banii plătiţi de noi din amendă vor contribui la asfaltarea străzilor. Se pare că ei chiar au nevoie de aşa ceva. Dacă mai ajungem în zonă peste un an şi constatăm că străzile nu au fost reabilitate, atunci vom cere socoteală pentru banii donaţi de noi la visteria locală. 😀
          După ce am străbătut 424 de km numai pe E68, am ajuns în Beiuş, un mic orăşel străbătut de Crişul Repede şi situat în depresiunea cu acelaşi nume de la poalele Munţilor Apuseni, în regiunea istorică a Crişanei


View Larger Map


          Vremea era foarte frumoasă, un început de primăvară destul de curajos, cu 11 grade în termometre şi soare zâmbitor. Am părăsit drumul europen şi am pornit-o în direcţia Munţilor Apuseni care se vedeau în depărtare, cu vârfurile albe, pline de zăpadă. Trebuie să recunosc că peisajul care ni s-a deschis în faţa ochilor m-a impresionat profund, prin măreţie şi linişte. Eram numai noi pe drum şi doar din când în când mai trecea câte o maşină care făcea semn cu farurile ca să ne salute pe noi, singurii turişti din zona.
rsz_img_6101

          La poalele Apusenilor primăvara părea că se instalase deja, de fapt, de la plecarea din Azuga nu mai văzusem nici un strop de zăpadă, drumul a fost uscat complet cu excepţia unei mici porţiuni din Deva unde a plouat. Aici, câmpurile începuseră deja să se trezească la viaţă, orzul verde oferea peisajului sclipiri de primăvară, tractoarele ieşiseră la arat şi semănat şi nouă nu ne venea să credem că mergem spre iarnă, cu schiurile în maşină şi mai multe căciuli, mănuşi şi fulare în geamantan.
         Ne-am oprit puţin să facem câteva poze Munţilor din faţă, ştiam că sunt Munţii Apuseni şi am aflat apoi şi numele fiecărui munte în parte. Ȋmi este imposibil să asociez numele cu imaginile de la faţa locului, ştiu doar că cei mai înalţi ar trebui să fie Masivul Vlădeasa şi Munţii Bihorului, iar ceilalţi mai sunt – Munţii Codru Moma şi Munţii Pădurea Craiului.

 

 

Masivul Vladeasa Muntii Bihorului

 

         După ce am trecut şi de satul Budureasa aflat chiar la poalele munţilor, am început urcuşul spre Stâna de Vale, ~ 25 km de serpentine uşoare la bază, dar din ce în ce mai strânse spre vârf. Drumul urcă până la 1200 de metri altitudine, nu este recent asfaltat, are chiar porţiuni avariate din loc în loc, dar este foarte uşor de parcurs datorită faptului că este foarte lat în comparaţie cu oricare alt drum în serpentine pe care l-am mai parcurs noi până acum, oferindu-ţi posibilitatea să faci slalom fără probleme. Prăpastia se adânceşte când pe dreapta, când pe stânga, deschizând în faţa ochilor un spectacol de vis, dar şi ceva emoţii pentru cei sensibili la înălţimi.
          După 4-5 curbe, a început să apară şi zăpada, nămeţi întregi înălţaţi în cele câteva luni de iarnă care s-au încheiat, dar şi împodobiţi cu zăpadă proaspătă căzută cu o seară în urmă. Peisajul a început să ne fie din ce în ce mai familiar, semăna mult cu drumul din Sinaia spre Cota 1400, ne aflam aproximativ pe aceeaşi altitudine. Existau, totuşi, şi câteva deosebiri – şoseaua era mai largă, drumul nu a fost traversat de nicio gondolă verde, nici măcar de altă culoare şi eram singuri. Nu ni s-a întâmplat niciodată să urcăm la Cota 1400 fără să întâlnim o altă maşină în drum, dar aici exact aşa a fost. Pe toată lungimea de ~25 km de serpentine am fost singuri, absolut singuri. Este foarte interesant sa ajungi într-un loc pentru prima oară şi să nu ştii deloc la ce să te aştepţi, ce urmează după următoarea curbă, dacă vine o alta sau dacă drumul s-a sfârşit.

          La intrarea în staţiune am fost întâmpinaţi de o frumoasă poartă de lemn şi exact în acel loc altimetrul de bord arăta 1200 de metri altitudine. 

Intrarea in statiunea Stana de Vale

 

 

In drum spre Izvorul Minunilor Stana de Vale


          Am mai mers câteva minute pe serpentine, coborând de data aceasta până la ~1100 altitudine unde ne-a întâmpina şi hotelul nostru – hotel Iadolina – singurul care părea deschis în această staţiune frumoasă care merită mult mai mult. Aşezată într-un décor superb, la 1100 metri altitudine în Masivul Vlădeasa, staţiunea Stâna de Vale a fost un punct de atracţie foarte important pe harta turistică a României înainte de 1989 când era un adevărat centru al distracţiilor pe toată perioada anului. Era renumită printre tinerii îndrăgostiti de natură şi de aventură, care îşi găseau aici punctul de plecare în drumeţii montane în Munţii din împrejurimi, dar şi printre împătimiţii schiului care se bucurau iarna de cea mai bună pârtie din zonă, cu strat gros de zăpadă până târziu în aprilie. Staţiunea beneficia chiar şi de un cinematograf, discotecă, multe vile şi cabane cu confort mediu şi redus, perfecte pentru tineri, dar şi pentru pensionarii care veneau aici pentru adevărate cure în natură sau tratamente locale specifice anumitor afecţiuni. Indolenţa şi nepăsarea autorităţilor au distrus, însă, mare parte din farmecul şi renumele de odinioară al staţiunii, lucru care s-a întâmplat cu foarte multe staţiuni din ţară. Noroc că mai există oameni inimoşi şi îndrăgostiţi de natură care luptă să aducă locului renumele de odinioară. Unii dintre aceşti oameni sunt proprietarii hotelului Iadolina, un hotel vechi, dar foarte frumos renovat şi modernizat care se încadrează perfect în peisaj cu o arhitectură tipic montană. Este un hotel de trei stele cu 50 de camere duble şi 5 apartamente, un restaurant, o bază de tratament şi o  echipă de angajaţi tineri, ospitalieri şi foarte simpatici. 

Hotel Iadolina Stana de Vale

 

 

          Pentru noi a fost o vacanţă binevenită, primită în dar de la prietenii noştri de la ghiduri-turistice pentru care suntem foarte recunoscători.
          Iarna, staţiunea Stâna de Vale este foarte iubită de amatorii de plimbări cu atv-uri şi snowmobile. Există un centru de închiriat astfel de vehicule cu roţi, şenile sau schiuri şi există, de asemenea, posibilitatea de a alege între o mulţime de trasee montane cu sau fără ghid.

          Noi nu suntem fanii plimbărilor cu astfel de vehicule şi iarna preferăm să schiem sau să ne plimbăm pe jos, pe drumuri înzăpezite, departe de zgomotul şi poluarea marilor aglomerări turistice. La Stâna de Vale nu am putut schia pentru că pârtia nu era întreţinută, nu fusese bătătorită şi nici instalaţia de cablu nu funcţiona.

Partia de la Stana de Vale


 

         Nici nu se putea altfel din moment ce până vineri am fost doar 3 turişti în întreaga staţiune. Singurul turist din hotel în afară de noi era o doamnă pensionară din Timişoara, foarte sportivă şi foarte activă, care se trezea în fiecare dimineaţă odată cu soarele şi la ora 7 pornea într-un marş pe serpentine în jos. Bineînţeles că se şi întorcea la deal. Era un adevărat motiv de mobilizare pentru noi şi sperăm să fim şi noi la fel de sportivi când vom ajunge la vârsta dumneaei. 

          Vremea a fost foarte caldă în primele patru zile ale vacanţei noastre ceea ce a dus la topirea masivă a zăpezilor şi la înnoroierea la propriu a tuturor drumurilor forestiere. Nu am putut să pornim în descoperirea obiectivelor turistice din zonă şi sperăm să ne întoarcem aici într-o vară frumoasă, fără ploaie, dar cu soare şi să admirăm cascadele şi lacurile din zonă. 

          La ~ 400 de metri de hotel se află ‘Izvorul Minunilor’, sursa de apă pentru vestita companie European Drinks care îmbuteliază apă plată şi minerală aduse din inima munţilor (cel puţin, aşa pretind ei).

          Ȋmi închipui ce aglomerat trebuie să fie la izvor vara, dar acum a fost foarte plăcut. Eram doar noi, de fapt, pe o rază de câţiva km nu eram decât noi şi câţiva căţei. Am stat mai multe minute pe pietrele de la baza izvorului, ne-am bucurat în linişte de susurul apei care cobora pe etaje, din vârful obeliscului din piatră. Ne-am fotografiat din diferite locuri şi poziţii, am citit şi legenda despre naşterea izvorului întipărită pe o plăcuţă metalică. Noi ne-am dus la izvor încă din prima zi, ne-am umplut sticlele cu apă şi am făcut la fel în fiecare zi, timp de şapte zile. Apa ne-a plăcut foarte mult şi am luat chiar o sticlă cu noi acasă.


Izvorul Minunilor Stana de Vale 6

 

Izvorul Minunilor Stana de Vale 5

 

Izvorul Minunilor Stana de Vale

 

Izvorul Minunilor Stana de Vale 2

 

Izvorul Minunilor Stana de Vale 3

 

Izvorul Minunilor Stana de Vale 4

 

rsz_img_6126

 

         Din cauza topirii zăpezilor ne-a fost imposibil să facem alte plimbări pe cărări de munte. Singurul drum practicabil a rămas cel care ne ducea în jos spre Beiuş şi care ne-a tot dus … în fiecare zi. Aşa am reuşit să facem cunoştinţă cu câteva locuri deosebite din împrejurimi – Peştera Scărişoara, Peştera Urşilor, Baile Felix şi Oradea. Le-am acordat tuturor câte o zi din vacanţa noastră şi am primit în schimb peisaje superbe, cer senin, creste înzăpezite, floricele colorate şi multe alte surprize plăcute. Ne-am bucurat de câteva zile de primăvară adevărată cu 14-15 grade în aer şi nu ne-a părut rău că a trebuit să ignorăm schiurile, căciulile şi mănuşile. Nici ele nu s-au supărat … au călătorit doar şi ele, nu-i aşa?

         Am plecat de la Stâna de Vale cu o promisiune pe care ne-o facem mereu atunci când ne place un loc – fie că este vorba despre o ţară, un oraş, o mare sau un vârf de munte – ne vom întoarce. Nu aşteptăm decât să vină vara … aceasta sau următoarea … ştim doar că am mai bifat pe harta noastră de ‘locuri văzute’ câteva teritorii necunoscute până acum şi ne-am îmbogăţit harta de ‘must see’ cu încă o zonă superbă – Munţii Apuseni – care merită mai mult decât o săptămână într-un început de martie.
Galerie foto:
You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply