Scurtă vizită în Montevideo, Uruguay – 20 martie 2012- Jurnal de bord ‘HS Liszt’

Jurnal de bord HS Liszt (mai-august 2012)
Am ajuns în Montevideo ieri, puţin după prânz, după un drum cam lung. Pentru prima oară am schimbat trei avioane – două ore şi jumătate până la Munchen, două ore în aeroport, apoi 12 ore până la Sao Paolo, încă 5 ore în aeroport şi ultimul zbor de două ore jumătate până la Montevideo.
          Ȋn aeroport am fost aşteptaţi de un simpatic domn care nu vorbea decât spaniola, aşa că a trebuit să ne testăm cunoştinţele de limbă. Nu ne-am descurcat prea bine la început, multe cuvinte italiene ni se păreau mult mai la îndemână, dar, uşor uşor, am început să înţelegem şi să ne facem înţeleşi. Drumul până la hotel a durat jumătate de oră şi a fost foarte frumos, pe o şosea de coastă care şerpuia pe malul apei. Am aflat că acea apă nu era chiar Oceanul Atlantic, cum mă aşteptam eu pentru că Montevideo se află pe malul estuarului format de Rió de la Plata la vărsarea în Oceanul Atlantic de Sud. De partea cealaltă a estuarului şi la o distanţă de doar trei ore cu ferryboat-ul  se află capitala Argentinei, Buenos Aires. Toate acestea le-am aflat de la şoferul nostru, un uruguayan mândru de ţara lui şi, mai ales, de oraşul în care s-a născut şi în care trăieşte cu o numeroasă familie compusă din 4 copii şi 9 nepoţi. Peisajul era superb, pe o parte se afla râul, puţin cam învolburat şi închis la culoare, iar pe partea cealaltă erau numai case, vile frumoase, nu foarte mari, dar foarte îngrijite, poate erau chiar noi sau doar renovate, toate cu grădini pline de hortensii şi muşcate, cu gărduleţe din lemn între ele, ca în orăşelele tipic americane sau belgiene.
Hotelul nostru – Clée (Trifoiul) – aflat aproape de centru, era o clădire înaltă, veche, cu faţada puţin deteriorată şi care ar fi avut nevoie de renovări. Interiorul era frumos, simplu, curat, iar camera noastră, situată la etajul al şaptelea, avea ferestrele orientate spre o curte interioară. Hotelul nu avea restaurant propriu, dar, pentru că ajunsesem la ora mesei de prânz, am primit un bon (vaucher) şi am fost trimişi să mâncăm la un restaurant din apropiere – Viecho Sancho. Când am ajuns acolo, aproape toate mesele erau ocupate, dar am găsit o măsuţă mică, doar pentru noi. Cred că era ora mesei şi pentru funcţionari pentru că tot localul era plin cu bărbaţi îmbrăcaţi la cămaşă şi cravată care lucrau, probabil, la firme din apropiere. Noi eram singurii turişti, meniul era fix, nu avea decât trei variante şi era doar în spaniolă, dar, cu puţin ajutor, am reuşit să alegem. Am mâncat destul de bine şi ne-a costat doar 240 de pesos (~ 12 $). Nu am pierdut prea mult timp la masă pentru că abia aşteptam să facem cunoştinţă cu oraşul, aşa că am ieşit pe străzi.  Ȋn zona în care se afla hotelul nostru nu era multă lume, nici maşini prea multe, dar, încet-încet, cu cât ne apropiam de centru, cu atât mai mult se animau şi străzile.

Am trecut, mai întâi, prin faţa Primăriei unde am găsit şi un birou de informare turistică. După ce am primit o hartă şi câteva recomandări, am pornit să cucerim oraşul. Ştiam că nu avem decât 2-3 ore la dispoziţie, dar, pentru prima zi era suficient cât să ne facem o idee şi un plan pentru o vizită mai de durată.

Primaria din Montevideo

De la Primărie, am luat-o uşor spre centru, pe un bulevard care părea mai important şi care începea să se aglomereze. Era lume din ce în ce mai multă pe străzi, foarte mulţi în staţiile de autobuz, se grăbeau, probabil, spre casă. Toţi erau frumos îmbrăcaţi, foarte eleganţi, indiferent de vârstă. Foarte mulţi ieşiseră deja la plimbare sau la terase, mulţi bunici cu nepoţi, dar şi mulţi tineri gălăgioşi care se întorceau de la şcoală şi care, înainte de a merge spre casele lor, făceau un popas în parc.

Montevideo Uruguay

Am văzut mulţi oameni care beau un fel de ceai din nişte căni-butoiaşe din lemn. M-am gândit că acesta trebuie sa fie maté, băutură traditională sud-americană, făcută din plante uscate. Ȋn aceste recipiente speciale, din lemn şi frumos decorate, se aflau frunze uscate şi, peste ele, oamenii turnau apă fierbinte dintr-un termos. Apoi, sorbeau cu un fel de pai metalic. Aşa cum în Iran, la toate terasele, bărbaţii fumau narghilele, aici, toţi, şi barbaţi şi femei, beau maté – toţi din acelaşi tip de butelcuţe şi, de multe ori, mai mulţi dintr-o singură cană, cu acelaşi pai. Este un adevărat ritual.

            Am ajuns apoi într-un fel de piaţă principală, Piaţa Independenţei, în centrul căreia trona statuia ecvestră a lui José Gervasio Artigas , eroul naţional şi primul conducător al luptei pentru independenţa ţării de sub stăpânirea spaniolă şi, mai târziu, argentiniană. De jur împrejur se aflau clădiri frumoase, vechi, înalte şi impozante, precum şi o clădire cu o arhitectură mai futuristă, despre care am aflat că este Palatul Prezidenţial.

Piata Independentei Montevideo
Din această piaţă se făcea trecerea spre oraşul vechi prin Puerta de la Ciudadela , singura rămăşiţă din vechiul zid de apărare care înconjura oraşul şi care a fost dărâmat în 1833.

Puerta de la Ciudadela Montevideo

Când am trecut dincolo, parcă m-am simţit teleportată în zona veche a Constanţei, sau, mai bine spus, m-am trezit într-o zonă superbă, aşa cum ar trebui să arate zona veche a Constanţei. Totul era curat, îngrijit, toate dalele erau puse la locul lor, clădirile vechi erau toate renovate, era plin de magazine de souvenir-uri şi de terase, nu circulau maşini şi, pe mijlocul străzii, erau aşezaţi vânzători ambulanţi care îşi etalaseră la expoziţie, dar şi la vânzare, colecţiile lor de picturi, sculpturi, articole din piele, îmbrăcăminte şi chiar dulciuri. Am aflat că această zonă este foarte căutată de către turişti vara, fiind şi aproape de port, dar acum, pentru că sezonul s-a încheiat, nu era prea animată iar cei câţiva vânzători existenţi au fost şi ei goniţi, până la urmă, de o ploaie scurtă, dar destul de rece.
Am coborât apoi puţin până la apă, am văzut portul, câţiva pescari şi şoseaua de coastă denumită Rambla. De-a lungul ei, pe distanţă de câţiva km, se aflau piste de biciclete, role şi jogging şi acum erau destul de animate, în ciuda vremii care nu prea ţinea cu sportivii. Şi nici cu noi.

Montevideo, in drum spre port

          Cam atât a însemnat primul nostru contact cu Montevideo. Trei ore au trecut repede, dar abia aşteptăm să ne reîntoarcem în acest oraş pentru o mini vacanţă.

Galerie foto:

Please follow and like us:
0
You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply


Enjoy this blog? Please spread the word :)