San Bartolomeo al Mare – vacanţa cu cortul în Italia (iulie-august 2011)

În timpul vacanţei noastre la Cervo , mergeam în fiecare zi în micuţul orăşel San Bartolomeo al Mare, fie la magazinul Lidl unde ne făceam cumpărăturile curente, fie doar la plimbare, seara. La cumpărături mergeam, de obicei, cu bicletele, la prânz, pentru că atunci nu era foarte aglomerat nici în magazin, dar nici pe străzi. Fiind foarte cald afară, oamenii preferau să se ascundă la umbră unde-şi făceau siesta până pe la ora 16. Erau, aşadar, câteva ore bune, între 13 şi 16, când străzile erau aproape goale şi puteam să ne plimbăm în voie cu bicicletele. Străbăteam toată faleza în ambele sensuri, ne mai opream, din când în când, la o îngheţată sau la câte o tarabă care vindea articole de plajă, acestea fiind singurele deschise, în acest interval de timp. După ce ne bătea puţin soarele în cap, ne făceam cumpărăturile şi apoi ne întorceam în camping.

Serile erau cu totul deosebite. Străzile se animau începând cu orele 17 şi deveneau aproape neîncăpătoare. Nici vorbă să mai ieşim cu bicicletele pe faleză pentru că absolut tot orăşelul ieşea la plimbare şi lua cu asalt terasele, restaurantele, parcurile şi strada lungo mare.

Erau, cu siguranţă, turişti ca şi noi care locuiau în camping-uri sau hoteluri, dar erau şi foarte mulţi localnici. Aceştia făceau o notă aparte pentru că ei nu prea se aşezau la terase, ci ocupau băncuţele din parcuri sau doar zidurile de piatră ale straturilor cu flori de pe mijlocul falezei şi vorbeau continuu, în stilul italian caracteristic, gesticulând mult şi ridicând frecvent glasul, ca într-o ceartă. Ne-am obişnuit de mult cu acest fel de-a vorbi al italienilor şi nu ne mai mirăm atunci când îi auzim “certându-se” pentru că ştim că acesta este modul lor de a se face înţeleşi.
Majoritatea localnicilor erau pensionari, îmbrăcaţi modest, în haine aproape de casă, ceea ce demonstra clar că ei ieşiseră doar să se destindă puţin, în faţa curţii, să mai vadă ce se întâmplă, să mai schimbe o vorbă cu vecinul. Se simţeau ca la ei acasă, doar că acum, această “casă’ a lor, faleza, nu le mai aparţinea în exclusivitate, aşa cum se întâmplă în extrasezon, ci era asaltată de mii şi mii de turişti gălăgioşi şi de sute de copii neastâmpăraţi. Sunt sigură că această forfotă a străzii era un spectacol delicios pentru pensionari pentru că păreau toţi foarte bine dispuşi, râdeau şi arătau cu degetul câte o doamnă turistă mai cochetă care se chinuia îngrozitor să meargă pe tocuri sau vreun turist tatuat (de obicei olandez).
De partea cealaltă, turiştii erau extraordinar de diferiţi între ei – familii de nordici cu copii mulţi, blonzi şi foarte frumuşei, perechi de tineri îndrăgostiţi care se plimbau îmbrăţişaţi, cupluri de vârsta a treia care mergeau braţ la braţ, domni singuri în căutare de distracţii de-o noapte, doamne elegante care sperau să atragă atenţia într-un fel sau altul, alergători care făceau slalom printre trupuri grăbite sau leneşe. Ocupaţia principală a tuturor era distracţia, înţeleasă în diferite moduri, bineînţeles, şi toţi căutau să profite cât mai mult de zilele de vacanţă (sau săptămânile, pentru cei mai norocoşi).
Ȋn fiecare seară, după ora 18, faleza era animată şi de o altă categorie de oameni – vânzătorii ambulanţi, meşteşugarii locali, dar şi din import. Spectacolul acesta este preferatul meu şi, ca oriunde în lume, aş fi stat ore în şir să privesc, să admir şi să fotografiez:
  • artizanii locali şi expoziţiile lor de bijuterii, articole din piele, tablouri, jucării din lemn, suveniruri, produse de anticariat;
  • comercianţii marocani pe care îi vezi în multe oraşe europene, mereu vigilenţi şi gata de fugă (din cauza carabinierilor care mai apar prin zonă, din când în când) … ei vând peste tot aceeaşi marfă contrafăcută, poşete Prada şi parfumuri Bulgari şi găsesc mereu turişti creduli care să cumpere;
  • vânzătorii de îngheţată artizanală care sunt mereu puşi pe glume şi îşi laudă marfa în cele mai originale moduri;
  • ospătarii de la restaurante şi terase care se plimbă printre turişti şi îi ademenesc cu fel de fel de oferte;
Cel mai admirat artizan era un domn foarte serios care prelucra sticla, transformând-o în fel de fel de minunăţii – animăluţe, flori, peştişori şi alte obiecte delicate. Taraba lui era cea mai admirată şi cu greu găseam un loc mai în faţă să privim  mai de aproape întregul proces de transformare al unei baghete de sticlă colorată într-un păianjen cu picioare lungi. Domnul artist lucra liniştit, fără să fie deranjat de mulţimea foarte gălăgiosă din faţa lui, iar doamna filipineză care îi era soţie nu mai contenea cu împachetatul şi cu mulţumirile adresate cumpărătorilor.
San Bartolomeo al Mare - sticlarie
Ȋn două seri de week-end, am hotărât să petrecem într-un alt mod – în modul tipic italian. Maura, vânzătoarea de la magazinaşul din camping, ne-a explicat ce înseamnă pentru ei o seară de week-end pe timpul verii. Aveam şi noi o idee pentru că participasem la o astfel de seară cu un an în urmă, în micuţa localitate Domaso, pe malul Lacului Como. Sagrele sunt nişte petreceri care au loc în satele şi orăşelele mai mici, pe timpul verii, şi care adună la un loc tineri şi bătrâni din localitatea respectivă, dar şi din cele alăturate pentru o seară de dans şi voie bună, cu muzică live, mâncare şi băutură. La aceste petreceri intrarea este liberă iar banii care se adună din vânzările de mâncare şi băutură se donează în scopuri caritabile, atât pentru susţinerea vreunui program local, dar şi pentru cauze mai nobile pe alte meridiane. Ȋn cele două seri în care am participat noi, banii adunaţi erau colectaţi de o organizaţie non profit italiană care construia un orfelinat  într-un sat din îndepărtata Brazilie. Absolut toţi oamenii care munceau pentru reuşita acestei petreceri – organizatorii, bucătarii, vânzătorii, cântăreţii – făceau muncă voluntară şi erau chiar foarte mândri de asta. Preţurile la băuturi şi preparate (în special, la grătar) erau acceptabile, cu mult mai mici decât la restaurantele de pe malul mării şi atmosfera era de vis.
Puteai, bineînţeles, să participi la acest eveniment şi dacă nu făceai parte din comunitatea locală şi nimeni nu te obliga să faci consumaţie. Ştiau ei bine că mirosurile care veneau de la grătarele încinse te obligau mult mai uşor decât te-ar fi obligat vreun anunţ postat la intrare.
Petrecerea începea după ora 21 şi ţinea până târziu în noapte. Dansatorii nu oboseau niciodată, chiar dacă doamnele îşi scoteau, câteodată, pantofii şi preferau să danseze desculţe.
De pe margine, priveliştea era superbă, cum rar mi-a fost dat să văd.
La Sagra in San Bartolomeo al Mare (2)

 

La Sagra in San Bartolomeo al Mare (3)

 

Foarte multe cupluri de vârsta a treia (chiar şi a patra), după ce se învârteau pe toată scena în ritmuri de vals sau cha cha, se retrăgeau pe scaune, pentru scurte pauze, dar nu rezistau prea mult jos pentru că o nouă melodie îi atrăgea ca un magnet şi o zbugheau din nou în mijlocul distracţiei. Ȋmpărţeau ringul cu alte câteva zeci de perechi, unele mai tinere, altele chiar foarte tinere, şi nu vroiau deloc să se lase mai prejos. Aveau, cu siguranţă, mult mai mult antrenament în comparaţie cu noi care nu mai fusesem pe un ring de dans de peste zece ani. Ȋşi purtau cu mândrie şi demnitate anii şi firele albe din păr şi păreau foarte încântaţi de acest renume pe care şi-l câştigaseră odată cu vârsta. O demonstra admiraţia pe care le-o arătau tinerii şi multele dedicaţii care curgeau spre ei din partea cântăreţilor.

Este o adevărată binecuvântare şi lecţie de viaţă să priveşti pe aceşti bunici şi străbunici care ştiu să se bucure, cu adevărat, de fiecare zi care le este dăruită.
Ne-am bucurat şi noi alături de ei, chiar dacă în prima seară nu am avut curaj să ieşim la dans (părinţii noştri au fost mai curajoşi) şi am preferat să admirăm de pe margine.
IF

 

IF
Ȋn a doua seară, nu am stat aproape nicio clipă pe scaune şi ne-am amintit de anii ’80  împreună cu mulţi italieni de toate vârstele. Au fost două seri superbe pe care nu le voi uita niciodată.
San Bartolemeo al Mare este o localitate micuţă, cu ~ 3000 de locuitori, care trăieşte la intensitate maximă lunile de vară şi, cum vara pe coasta ligurică ţine din aprilie-mai până în octombrie-noiembrie, înseamnă că nu-i rămân decât 3-4 luni de odihnă într-un an. Timp suficient să-şi încarce bateriile pentru un nou sezon şi să primească cu zâmbetul pe buze zeci de mii de turişti îndrăgostiţi de mare, de soare şi de sagrele italiene.

Galerie foto:

Please follow and like us:
0
You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply


Enjoy this blog? Please spread the word :)