România pitorească ziua 1– Vacanţă septembrie 2012

Ziua 1 (4 septembrie)

Traseu:

Azuga – Pârâul Rece- Bran – Fundata – Rucăr – Curtea de Argeş – Câmpulung Muscel – Râmnicu Vâlcea – Horezu




View Larger Map

          Vacanţa noastra a debutat cu două nopţi în Horezu.
          Localitatea Horezu se găseşte în centrul Depesiunii Horezu, regiunea Olteniei de Nord. Este marginită la Nord de Munţii Căpăţânii şi la Sud de Măgura Slătioarei.
          Prima oprire am făcut-o la Biroul de Informare Turistică din centrul oraşului. Aici am ajuns în toiul amenajării unei expoziţii de fotografie prilejuită de Zilele Oraşului Horezu care va avea loc săptămâna aceasta. Mai multe manifestaţii au fost anunţate pentru perioada 5-9 Septembrie cu ocazia sărbătoririi a 525 de ani de atestare documentară a Horezului.
          Fotograful, un domn simpatic trecut de 60 de ani, ne-a arătat cu mare bucurie şi mândrie fotografiile adunate de-a lungul timpului şi expuse acum pe pereţi – peisaje de munte, flori şi oameni, portrete de tineri şi vârstnici de ieri şi de azi, strămoşii, dar şi viitorul oraşului Horezu.  

Noi nu aveam nicio rezervare pentru cazare şi intrasem la Biroul de Informare Turistică pentru a cere ajutor. Am primit informaţii despre obiectivele turistice din zonă, dar şi o recomandare de cazare. În câteva minute a şi sosit un domn care ne-a preluat şi ne-a condus către pensiunea lui. Situată pe o stradă mai lăturalnică, foarte aproape de un pârâu, Pensiunea Ioana ne-a încântat din primele clipe. Având la bază o casă mai veche, pensiunea s-a dezvoltat şi renovat în 2009, aparţine unei familii tinere cu doi copii şi este extrem de curată, îngrijită şi frumoasă. Fiecare colţişor de grădină era atent aranjat şi decorat cu gazon, crăiţe, trandafiri, brăduţi, muşcate şi multe alte plante. Ȋn curte se aflau un foişor foarte frumos din lemn , o piscină pentru iubitorii de bălăceală şi un alun bătrân, la umbra căruia puteai să te relaxezi pe nişte butuci de lemn acoperiţi cu blănuri de oaie. Nici nu puteam nimeri mai bine, noi care suntem mari amatori de alune de pădure. Farfurioara din lut era plină mereu şi, oricât de mult am mâncat nu s-a golit pentru că toată lumea care spărgea alune, culegea altele şi le punea la loc.

Horezu, in curte la Pensiunea Ioana


          Ȋn satul Olari, la 2 km de Horezu, trăiesc de multe generaţii, unii dintre cei mai mari meşteri olari ai ţării. Aici, oamenii sunt foarte ospitalieri şi dornici să împărtăşească celor interesaţi câteva din tainele acestei arte fără vreo obligaţie în schimb. Pentru că nu mai văzusem niciodată aşa ceva, am pornit spre sat foarte entuziasmaţi … cu bicicletele. Ne gândeam că doi km nu înseamnă mare lucru, dar nu aveam de unde să ştim ce ne aşteaptă. Drumul a început să urce chiar din dreptul indicatorului care ne arăta direcţia şi distanţa de parcurs şi a continuat să urce până sus, într-o serie de serpentine nu foarte strânse, dar destul de dificile, mai ales pentru doi biciclişti de oraş cum suntem noi. După fiecare curbă speram să vedem satul şi primele case, mai exact casele olarilor care ne interesau pe noi, pentru că am găsit multe alte case răsfirate de-o parte şi de alta a drumului. La un moment dat am crezut chiar că nici nu avem ce să vedem şi ne-am întors vreo 200 de metri până ne-am întâlnit cu o bătrână care şedea pe o băncuţă în faţa casei şi care ne-a dat vestea cea bună : “Casele olarilor încep după prima curbă”. Am fost foarte aproape să facem o mare greşeală şi “să ne înecăm ca … la mal”, dar bătrâna ne-a salvat. Am pedelat  cu ultimele puteri până după prima curbă şi ne-am bucurat foarte tare să vedem, în sfârşit, primele farfurii expuse la vânzare şi aşezate frumos în faţa unei case. Ne-am oprit să privim şi să admiram operele realizate de meşterii olari Iorga Liviu şi Alina – farfurii de toate mărimile şi formele, vaze pentru flori, oale pentru gătit, lămpi şi felinare şi  ne-am cumpărat şi noi câte ceva.

Satul Olari, Horezu

 

In satul Olari, Horezu

         

          Am băut apă rece din fântâna din faţa casei. Apoi, ne-am continuat drumul cu speranţa că vom găsi un atelier cu meşteri la lucru, aşa cum ne-au spus cei de la Biroul de Informare turistică.   

          Doar o sută de metri mai departe, am găsit casa şi atelierul meşterilor Iorga Gheorghe şi Maria, care erau chiar părinţii celorlalţi, ceea ce demonstrează clar că această meserie se transmite de generaţii din tată în fiu. Este adevărat că în ziua de azi, foarte mulţi tineri renunţă la olărit şi pleacă să lucreze la oraş, dar meşteşugul nu se pierde pentru că din marile familii cu 5-6 copii tot se găseşte unul care să rămână alături de părinţii lui, să înveţe meseria şi să o lase la rândul lui moştenire copiilor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu familia domnului Iorga. Unul dintre băieţi a ales o altă meserie, dar o fată lucrează alături de părinţi în atelier, iar un alt băiat are un atelier propriu împreună cu soţia lui.
          Ȋn atelierul meşterului Iorga am ajuns tocmai la timp pentru a admira decorarea farfuriilor. Doamna Iorga se afla la lucru la roata olarului şi am putut şi noi să privim cum se transformă şi capătă culoare o farfurie. Cu ustensile şi vopseluri tradiţionale, domna Maria a trasat linii  – pornind din centru şi mergând doar în spirală, amestecând 4 culori, intersectându-le, unindu-le şi recreîndu-le în forme noi. Culorile tradiţionale şi naturale sunt doar 4-5 pentru că sunt preparate doar din lut de diferite culori – crem, maron,verde, galben, albastru.

 

Mester olar, Horezu


          Domnul Iorga, meşter olar de trei generaţii, ne-a povestit şi explicat care este drumul parcurs de o grămăjoară de lut până să ajungă obiect finit – căpătarea formei pe roata olarului, arderea pentru şase ore în cuptor, şlefuirea, decorarea, lăcuirea şi arderea din nou. Vasele din lut erau foarte căutate în trecut pentru că erau folosite foarte mult în gospodării, dar în ultimii 20 de ani acestea au căpătat mai mult o nuanţă decorativă şi de aceea mulţi olari s-au reorientat pentru a supravieţui. Mulţi dintre ei au început să facă şi obiecte mai puţin tradiţionale, dar care au mai mare căutare -cum ar fi vaze de flori, felinare, scrumiere- şi unii chiar vând în magazinaşele lor obiecte de tot felul importate din China. Domnul Iorga ne-a învăţat cum să deosebim ceramica fabricată în China (dar după modele tradiţionale româneşti) sau ceramica pur comercială de cea autentică, de Horezu. Preţul nu este întotdeauna un criteriu bun pentru că toate sunt cam la fel. Principalul criteriu sunt culorile. Niciodată un vas autentic nu va avea culoarea verde crud, mov sau roşu aprins pentru că aceste culori nu se pot obţine din lut natural, ci doar din coloranţi. Dar, cum gusturile oamenilor sunt atât de diferite, trebuie să apreciem şi să înţelegem dorinţa şi perseverenţa olarilor care în disperarea lor de a supravieţui în aceste timpuri grele încearcă să îmbine tradiţionalul cu comercialul şi ne oferă nouă posibilitatea de a alege. Unii dintre ei nu vor deloc să se supună noilor tendinţe şi lucrează după aceleaşi modele şi reguli ca în urmă cu 100 de ani. Cutreieră ţara întreagă în căutare de târguri şi expoziţii unde îşi pot etala produsele şi sunt fericiţi dacă măcar unul dintre moştenitorii lor va duce mai departe adevărata artă a ceramicii de Horezu. Acesta este şi cazul familiei Iorga. Domnul Iorga a dus meşteşugul olăritului până în Germania, Suedia şi chiar Statele Unite unde a fost invitat să reprezinte ceramica românească alături de alţi meşteri olari din ţară şi am fi putut sta ore în şir să-l ascultăm povestind despre acei frumoşi ani în care mergea la târguri şi expoziţii peste hotare. Dar, criza a venit peste tot şi, în ultimii ani, târgurile internaţionale s-au rărit sau chiar au dispărut iar târgurile din ţară, chiar dacă au loc săptămanal, nu mai sunt atât de căutate iar vânzările sunt foarte mici. Alţi olari s-au reorientat şi mărturie stau cele câteva magazinaşe de pe şoseaua principală din Horezu unde se pot admira şi cumpăra obiecte tradiţionale autentice, dar şi fel de fel de produse pur comerciale – de la jucării chinezeşti până la pixuri şi căni cu nume de fete şi băieţi.
          Meşterul Iorga ne-a arătat apoi cuptorul vechi de 30 de ani în care se ard obiectele de lut şi     ne-a explicat modul în care se aşează acestea în straturi, astfel încât fiecare obiect să beneficieze de o anumită căldură pentru un interval de timp riguros respectat.
          Am plecat din satul Olari cu câteva suveniruri – ceşcuţe de ţuică (2 lei/bucata), farfurii de ciorbă (5 lei/bucata) şi felinare (5 lei bucata) – şi mult mai bogaţi în informaţii despre această lume a meşteşugarilor pe care nu o cunoşteam până acum.

horezu featured image

 

Citiţşi:  

Galerie foto:

You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “România pitorească ziua 1– Vacanţă septembrie 2012”

  1. intradevar un articol frumos,cum rar m-ai gasesti in ultimul timp.www.biionv.blogspot.com

Leave a Reply