Puerto Madryn Argentina Zilele orasului Madryn Comunitatea galeza

Puerto Madryn, Argentina – Zilele Oraşului (28 iulie 2012) – Jurnal de Bord ‘HS Liszt’

July 28th, 2012

calatoriprinlume

Am ajuns în Puerto Madryn de aseară şi abia aşteptam să ieşim azi la plimbare pentru că aflasem că oraşul este în sărbătoare. Astăzi este Ziua Oraşului Madryn.

Ne-am dus cu un taxi până la Punta Cuevas care se află la ~ 5 km de centrul oraşului, punctul de atracţie al manifestărilor de azi. Sosisem prea devreme, dar lumea începuse deja să se adune, fiecare îşi căuta câte un loc mai bun, adăpostit de vânt, pentru a privi spectacolul. Nu prea ştiam ce urma să se întâmple, dar, eram siguri că trebuia să fie ceva interesant, din moment ce peste o sută de oameni aşteptau cu nerăbdare să revadă ceea ce mai văzuseră, cu siguranţă, şi în anii din urmă, poate nu identic, dar, în mare măsură, la fel. Câţiva fotografi profesionişti stăteau pregătiţi, cu zoom-urile şi telezoom-urile lor imense, gata să prindă orice mişcare.

Astăzi Madryn-ul sărbătoreşte 147 de ani de la prima debarcare a coloniştilor galezi pe aceste meleaguri. Poate părea puţin. Ţinuturile acestea sunt locuite de mii de ani, dar primii europeni au sosit aici în 1865 şi, începând din acel timp, zona a primit un nume – Porth Madryn.

Cum au ajuns aici galezii tocmai la capătul pământului?

Ȋn acea perioadă, Argentina dorea foarte mult să populeze teritoriile goale ale Patagoniei, tocmai pentru a putea pretinde dreptul ei de supremaţie asupra triburilor de nativi – indieni Tehuelche şi Mapuche.

Ȋn acelaşi timp, în Ţara Galilor, galezii visau să-şi întemeieze o ‘ţară a lor’, unde să poată trăi liberi, să-şi poată păstra limba, tradiţiile şi cultura, fără ameninţarea englească. Argentina oferea fiecărei familii câte 1000 de metri pătraţi de teren gratuit şi promitea un climat propice, culturi bogate, într-un teren fertil. Galezii au fost încântaţi şi au plecat în marea aventură. Doi dintre ei au ajuns mai devreme cu şase săptămâni pentru a pregăti primirea şi actele de intermediere cu Guvernul Argentinian. Când corabia Mimoza, având la bord 161 pasageri, a ajuns pe aceste meleaguri, era mijlocul iernii, totul era acoperit de zapadă şi locurile nu păreau deloc atât de primitoare cum fuseseră prezentate. Dar, încetul cu încetul, cu ajutorul băştinaşilor, galezii au supravieţuit. Au reuşit să crească animale pe aceste terenuri aride, au făcut agricultură şi, în numai un an, au construit o cale ferată pentru a-şi transporta mai uşor produsele la vânzare, către pieţele din apropiere. În câţiva ani, alte câteva corăbii cu colonişti au acostat pe aceste ţărmurile patagoneze, s-au format adevărate orăşele care mai păstrează şi astăzi influenţa galeză şi unde încă mai locuiesc câteva mii de descendenţi ai pionierilor de atunci.
Aceste lucruri le-am citit astăzi într-un pliant de la Muzeul Debarcării şi nu ştiu cât de mult este realitate şi cât ficţiune. Ȋmi este puţin cam greu să cred ca băştinaşii au fost foarte bucuroşi de sosirea noilor locuitori ai terenurilor care le apartineau, de fapt, lor şi că i-au primit pe albi cu ‘pâine şi sare’. Şi era normal să nu fie prea fericiţi. Albii au pretins că aceste pământuri sunt ale lor pentru că fuseseră dăruite de Guvernul Argentinian, dar aceste pământuri nu aparţineau nici Guvernului Argentinian, ci băştinaşilor care locuiau aici de mii de ani. Deci, ei s-au trezit de-odată că trebuie să împartă aceste terenuri cu nişte albi cu pretenţii de stăpâni şi care considerau orice altă persoană cu tenul mai închis la culoare drept necivilizat, barbar, doar pentru ca era puţin mai diferit. Bineînţeles că au existat conflicte între ei din aceste cauze. Albii i-au folosit pe indieni la tot felul de treburi, i-au obligat să muncească la construcţia de case, la construcţia căii ferate, i-au tratat, în general, ca pe nişte sclavi. Cu siguranţă că fără ajutorul băştinaşilor, albii nu ar fi putut supravieţui în aceste ţinuturi nu tocmai prietenoase şi, probabil, încet încet şi-au dat seama că trebuie să-i preţuiască şi să-i respecte pe indieni dacă vor să primească în continuare ajutor. Relaţiile dintre ei s-au îmbunătăţit pe parcursul timpului şi acum ambele comunităţi se susţin şi se respectă reciproc. Dar, sunt sigură că nu a fost nici un fel de dragoste la prima vedere. Colonizarea s-a făcut şi aici ca peste tot în lume cu puşca şi cu tunul, chiar daca nu cu la fel de multă violenţă ca în Nordul Patagoniei, ca în Lumea Nouă sau Africa. Galezii şi-au construit aici o ‘ţară a lor’, dar au distrus, în schimb, o cultură şi o civilizaţie mai veche, o civilizaţie mai puţin ‘civilizată’ după standardele lor. Dacă nu ar fi fost galezii, atunci ar fi fost, cu siguranţă, alţii care ar fi făcut acelaşi lucru, din moment de Guvernul Argentinian era hotărat să facă tot posibilul pentru a stăpâni şi controla aceste teritorii.
Pe de altă parte, galezii sunt de lăudat. Acei oameni care, în 1865, au avut curajul să înfrunte un Ocean şi să plece spre locuri necunoscute doar pentru a-şi păstra identitatea, cultura, limba şi religia au fost foarte curajoşi. Au plecat pe mare cu speranţa unei vieţi mai bune, dar nu ştiau nimic din ceea ce avea să-i aştepte. Unii au murit în timpul călătoriei, alţii în primele luni după ce au ajuns, au avut de înfruntat ierni grele cu vânt de peste 100 km/h, cu zăpadă, dar si veri secetoase. După perioade grele de acomodare atât cu clima, cât şi cu băştinaşii, galezii au supravieţuit. Astăzi sunt foarte mândri de originea lor şi încă luptă pentru păstrarea intactă a limbii galeze, a tradiţiilor şi obiceiurilor pe care le-au adus cu ei din Europa şi pe care le transmit mai departe copiilor, chiar dacă ultimele 3-4 generaţii s-au născut pe aceste meleaguri.

Serbarea prilejuită de Ziua Oraşului Madryn a început la ora 11 cu o frumoasă şi emoţionantă reconstituire a momentului Debarcării Galezilor, pe plaja de la Punta Cuevas, exact în acelaşi loc în care, în urmă cu 147 de ani prima bărcuţă cu colonişti veniţi de pe Mimoza a fost întâmpinată, pe mal, de către cei doi galezi sosiţi anterior, alături de câţiva băştinaşi, din triburile Tehuelche – Mapuche.

Indigenii, îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale, călare pe cai, i-au întâmpinat la mal pe nou veniţi şi i-au adus, apoi, în mijlocul mulţimii. Galezii, îmbrăcaţi şi ei în frumoase costume şi fluturând drapelul Galez au primit din partea gazdelor drapelul local, s-au îmbrăţişat şi şi-au promis unii altora sprijin şi prietenie pentru o viaţă lungă, în pace şi bunăînţelegere.

Nu cred că atunci lucrurile s-au desfăşurat exact aşa, dar azi, această reeditare a fost emoţionantă atat pentru mine, cât şi pentru toţi ceilalţi spectatori.

După ce toţi cei şase pasageri au coborât din barcă şi au fost aduşi la mal, am avut parte de un spectacol şi mai emoţionant, schimbul de cadouri şi îmbrăţişări – întâlnirea dintre cele două culturi, cum au numit-o organizatorii.
Am văzut un dans executat de câţiva copii indigeni, pe muzică traditională cântată de către cei mai în vârstă membri ai tribului.

Apoi, o doamnă galeză, blondă şi foarte frumoasă, a cântat o melodie în limba galeză, acompaniată la chitară de un tânăr. Mi-au plăcut foarte mult costumele tradiţionale ale galezilor, în special ale femeilor, dar şi cele ale indienilor, bucuria copiilor dansatori, mândria şi statura impozantă a bătrânilor tribului, precum şi bucuria generală a spectatorilor, agitaţia continuă a fotografilor.

Mi-a plăcut, în primul rând, felul în care aceşti oameni, galezi sau indieni, dar cu toţii cetăţeni argentinieni, sărbătoreau cu atâta bucurie şi mândrie apartenenţa şi statornicia lor pe aceste meleaguri.

Vizita la Muzeul Debarcării ne-a introdus şi mai mult în istoria locală, dezvăluindu-ne o lume despre care trebuie să recunosc că nu ştiam prea multe. Am văzut fotografii învechite de vreme reprezentând corabia Mimoza, lista de echipaj şi de pasageri, lista de preţuri pentru călătoria de două luni din Liverpool până la capătul Pământului. Am văzut fragmente din jurnalul de bord în care se povestesc evenimente legate de cele patru zile cât a durat debarcarea tuturor celor 161 pasageri, precum şi evenimente mai nefericite legate de greutăţile pe care le-au întâmpinat coloniştii imediat după debarcare, foarte multe fotografii cu pionierii de atunci – prima moarte, prima naştere, prima căsătorie mixtă, poveşti de viaţă ale unor familii urmărite apoi cronologic până la generaţiile de azi.

A fost foarte interesant şi educativ, chiar emoţionant. Numele celor 161 pasageri erau scrise pe nişte pietricele şi grupate pe familii . M-am uitat puţin, am citit câteva nume şi le- am şi reţinut pe unele.

Apoi, a venit o ploaie supărata şi ne-a stricat planurile pe care ni le făcusem pentru după amiază. A trebuit să chemăm un taxi şi, până să ajungă acesta, ne-am conversat puţin cu unul dintre ghizii din Muzeu şi am lasat un autograf în Cartea de Impresii. Ne-a spus că nu a mai avut niciodată turişti români la muzeu, dar este posibil să nu fie adevărat. Poate au mai fost, dar nu a ştiut el că sunt români. Nouă ne place întotdeauna să vorbim cu oamenii prin ţările prin care trecem – cu cei de la hotel, restaurant, muzeu, cu şoferii de taxi sau de autobuz, cu vânzătorii din magazine, cu alţi turişti.

Am scris câteva impresii în Cartea de Oaspeţi, câteva cuvinte în spaniolă, mai multe în engleză şi ghidul mi-a spus să scriu ceva şi în română, chiar dacă el nu o să înţeleagă. I-am spus atunci că limba română seamănă cu spaniola pentru că face parte din aceeaşi mare familie de limbi latine şi i-am şi demonstrat. Am scris ceva legat de faptul că noi am fost singurii turişti români care au vizitat muzeul (aşa cum pretindea el) şi i-am dat apoi să citească. S-a bucurat foarte mult să vadă că a înţeles absolut tot ceea ce scrisesem. Ne-am bucurat şi noi, bineînţeles. Ne-am mai bucurat când ne-a spus că l-a văzut pe Hagi într-un meci cu Argentina şi i-a plăcut foarte mult, dar Maradona este cel mai bun. Sau, cel puţin, a fost.

Când a sosit taxiul, ghidul ne-a spus că şoferul este domnul Davies – un nume care-mi părea atât de cunoscut, pentru că doar ce-l citisem pe o pietricică … era numele unuia dintre primii sosiţi cu Mimoza în urmă cu 147 de ani.

Ziua s-a încheiat pentru noi, dar nu şi pentru locuitorii oraşului Madryn. Pentru după amiază şi seară erau programate multe alte manifestări – concerte, spectacole, turneu de tenis de masă, maraton, cross country, regată de veliere, vizite la alte muzee, vernisaje. Vremea nu a mai ţinut cu noi şi ne-am întors în viteză la vapor, tocmai la timp ca să ne adăpostim şi de o urâtă vijelie cu vânt şi un fel de grindină.

Sunt foarte fericită că am avut norocul să ajungem în Madryn chiar astăzi şi să luăm parte la această frumoasă serbare – aniversare.

La mulţi ani, Madryn!