Puerto Madryn, Argentina – Partea I (mai – iunie 2012) – Jurnal de bord ‘HS Liszt’

          Madryn se află pe paralela de 42 grade latitudine sudică, în partea de Vest a Golfului Nuevo, face parte din Provincia Chubut şi are o populaţie de ~ 70.000 de locuitori. De partea cealaltă a Golfului, se întinde Peninsula Valdez, un ‘paradis terestru’ cum a fost botezată de faimoşi călători de-a lungul timpului, inclusiv de Darwin. Madryn este un oraş turistic care a cunoscut o dezvoltare extraordinară mai ales în ultimii 12-13 ani , de când a fost declarat  Patrimoniu Universal” de către UNESCO. Sute de mii de turişti, iubitori de natură, vin aici în fiecare an pentru a cunoaşte de aproape fauna locală.
Din iunie până în decembrie, vin cei interesaţi de balene şi chiar au ce vedea. Balena franca austral a găsit în apele curate şi protejate ale Golfului un mediu propice pentru a da naştere de pui şi pentru a-i pregăti pe aceştia să facă faţă provocărilor vieţii. De aceea, ele vin aici, începând cu luna iunie şi până în decembrie pot fi văzute şi admirate în timp ce oferă lecţii de înot şi de supravieţuie puilor abia născuţi. Ȋn 3-4 luni, puii sunt gata să dea piept cu Oceanul şi cu lumea reală şi la sfârşitul anului pleacă cu toţii spre adâncimi mai mari ale Atlanticului de Sud.
          Iubitorii de pinguini vin primăvara şi vara, adică din septembrie până în martie pentru a vedea simpaticii Pinguini Magellan. Aceştia trăiesc în colonii, în partea de Est a Peninsulei Valdez unde vin pentru a se împerechea şi pentru a-şi creşte puii. La sfârşitul lunii martie, puii sunt suficient de mari pentru a trăi pe cont propriu şi atunci, părăsesc uscatul pentru a-şi petrece următoarele 5 luni în apele mai călduţe din sudul Braziliei.
          Ȋn aceeaşi perioadă cu pinguinii, alte animale deosebite mai pot fi văzute pe coastele de Est ale Peninsulei Valdez – orcile. Cu toate că aceste mamifere fac parte din familia delfinilor, ele mai sunt denumite balene ucigaşe şi sunt, alături de great white shark, cei mai mari ucigaşi ai Oceanelor. Spectacolele pe care le oferă orcile aici, pe plajele Peninsulei Valdez, sunt interesante şi cutremurătoare, în acelaşi timp. Majoritatea documentarelor de pe National Geographic sau Discovery au fost filmate pe aceste plaje – orci la vânătoare de lei de mare. Vânătoarea este foarte interesantă şi periculoasă, atât pentru vânat cât şi pentru vânător. După ce işi iau avânt, orcile plonjează pe nisip, direct în colonia de lei de mare şi, de cele mai multe ori, reuşesc să prindă câte un pui sau chiar un adult mai mic. Apoi, se întorc în apă, ajutate de valuri şi de maree. Şi mai interesant este atunci când femelele îşi învaţă puii să vâneze în acest mod şi fenomenul poartă denumirea generală de ‘beaching’. Mi-ar fi milă să-i văd pe săracii leuţi în gura unei orci, dar aşa este viaţa – legea selecţiei naturale şi a supravieţuirii.
          Noi am fi vrut să vedem şi pinguini, şi orci, dar, din păcate, nu am ajuns la momentul potrivit. Suntem foarte fericiţi să putem vedea balene, elefanti de mare, oraşul, împrejurimile şi, poate, delfini albi.
          Deocamdată, am făcut cunoştinţă cu oraşul şi mi-a plăcut foarte mult.
          Drumul spre oraş fost deosebit de interesant. Şoseaua, care semăna cu o autostradă, era modernă şi foarte nouă, şerpuia pe malul apei şi nu era aglomerată la acea oră. Am trecut printr-o zonă rezidenţială, cu case superbe, majoritatea cu un etaj, cu arhitecturi foarte moderne şi toate cu vedere la mare – asta pentru că se întindeau pe un singur rând, de o parte a şoselei, iar pe partea cealaltă era marea. Nu putea nimeni să le ia vreodată vederea pentru că nu era loc decât de un trotuar îngust vis a vis şi apoi hăul – plaja se afla jos, la ~ 5 metri.
          Oraşul arată foarte frumos, cel puţin centrul în care am fost noi, se întinde de-a lungul mării şi faleza seamănă mult cu o faleză la Mediterană, cu o stradă lungă şi pavată (lungomare), cu magazine, restaurante şi hoteluri pe o parte, toate cu vedere la golf. Se pare că zona în care am fost noi era centrul vechi, dar toate faţadele arătau impecabil de curat şi modern.  
         La un birou de informare turistică, am aflat că suntem, fie prea târziu, fie prea devreme, pentru a vedea pinguini. La asta mă aşteptam. Ȋmi pare nespus de rău, dar visul meu de a vedea pinguini nu se va îndeplini anul acesta.
          Din fericire, balenele încep să se sosească în zonă, deci vom avea ce vedea şi fotografia. Deocamdată,a doua zi, am pornit într-o nouă  plimbare spre oraş, hotărâţi să vedem tot ceea ce se poate vedea în civilizaţie. Când Golful va fi plin de balene, nu vom mai avea ochi să privim şi altceva. A doua noastă plimbare prin Madryn a fost mult mai interesantă şi mai lungă. A fost o zi superbă, cu puţin soare şi fără vânt. Am plecat de la vapor cu obiectivul de a vizita Muzeul Oceanografic pentru că citisem pe internet că ar fi câte ceva interesant de văzut acolo. Ştiam că altceva oricum nu putem face la orele prânzului când tot oraşul îşi face siesta. Nu am mai luat taxiul de la poartă, ci am pornit-o pe jos, pe un drum pe care intră şi ies containerele din port. Cristi văzuse de pe vapor că acest drum coboară la mare şi că pe el se poate ajunge până în centru. A fost foarte frumos peisajul – în unele locuri plaja era cu nisip fin, în altele erau pietre.

La plimbare pe faleza in Puerto Madryn , Argentina


          Din loc în loc plaja dispărea şi în locul ei apăreau promontorii înalte de câţiva metri, fără nici o posibilitate de a coborî la nivelul mării, dar care ofereau un spectacol de vis. Valurile ajungeau până sus la noi, se spărgeau de stânci şi apoi se prăvăleau înapoi în mare ca să se întoarcă apoi mai puternice, mai înalte, mai spectaculoase.

img_6228
         Stâncile nu erau formate chiar din pietre tari, ci dintr-un fel de nisip calcaros, de culoare maronie care era foarte aderent, atât de aderent încât se lipea de pantofii noştri. Ȋn locurile în care era umed de la valuri era şi puţin alunecos, astfel încât, câteodată, a trebuit să mă folosesc şi de mâini pentru a înainta în siguranţă. Nu-mi era teamă decât pentru camera care-mi atârna de gât. Eram singuri prin acele locuri, nici o altă vieţuitoare nu am văzut în afara unor pescăruşi care zburau pe deasupra apei şi care se mai aşezau, din când în când, pe valuri să se odihnească. Ȋnaintarea noastră a devenit din ce în ce mai grea pentru că stăncile peste care trebuia să trecem se făceau din ce în ce mai înguste. Apa rămânea din ce în ce mai jos, iar noi eram din ce în ce mai sus. La un moment dat, nu am mai putut înainta, potecuţa rămăsese de 1 metru lăţime şi nici măcar nu era perfect plană, ci înclinată.

La plimbare pe faleza, Puerto Madryn , Argentina


         A trebuit să renunţăm la drumul acesta pe mal de mare şi, după  ce ne-am urcat pe o pantă câţiva metri, am traversat un teren care avea gard pe trei laturi, mai puţin pe cea de la mare. Spre norocul nostru, gardul era întrerupt puţin şi spre stradă, suficient ca să putem trece noi prin el. Ne-am trezit într-un cartier rezidenţial, o minunăţie de cartier cu case noi nouţe, unele încă în construcţie, dar toate cu vedere la mare. Casele erau, într-adevăr foarte frumoase.

Puerto Madryn , Argentina, case frumoase
Case frumoase in Puerto Madryn , Argentina


           Toate aveau cel puţin un etaj, ferestre foarte mari spre mare, multe erau pavate cu cărămidă decorativă, altele erau doar date cu lavabil, unele aveau acoperişuri-terase, specifice zonelor cu mare, altele aveau ţiglă. Erau diferite, dar, parcă, toate respectau un anumit tipar şi unele aveau nişte garduri joase, de zidărie sau de lemn, aşa cum au casele din Olanda şi Belgia. Strada pe care mergeam nu era asfaltată în totalitate, semn că acest cartier era nou şi în dezvoltare. Chiar am văzut şi câteva terenuri goale care îşi aşteptau cumpărătorii.
            După ce am admirat casele cam un sfert de oră, am găsit un drum care cobora iar la mare şi am pornit-o pe plajă tot înainte. Am trecut pe lângă Yachting Club şi am aruncat o privire peste grad, unde câteva zeci de bărci, mai mari şi mai mici, erau frumos aşezate la iernat. Ȋn dreptul clubului, dar pe apă, încă se mai aflau câteva yachturi ancorate. Ar fi trebuit şi ele să fie deja puse la adăpost, urcate pe mal, dar poate stăpânii lor le mai păstrau pentru o ultimă ieşire în larg, într-o zi cu soare, înainte de iarnă.
            Am trecut pe lângă doi pescari, un domn şi o doamnă îmbrăcată în roşu, foarte elegantă şi asortată. Apoi, au început să apară păsările.

Puerto Madryn , Argentina faleza

 


          Erau cam fricoase şi nu am putut să le fotografiez de aproape. Ȋn schimb, un pescăruş rănit sau bolnav, a rămas pe loc, cu picioarele înfipte adânc în nisip şi pregătit să îndure cu stoinicie valurile, vântul şi răutăţile oamenilor curioşi.

img_6267


          M-am apropiat şi eu de el până la un metru, i-am făcut o poză şi mi-am cerut scuze că l-am speriat, poate. Cred că se gândea că  “ vine şi asta acum să mă atingă ca pe un animal de casă … ce-aş mai fi zburat eu, dacă aş mai fi putut …”  Dar eu nu l-am atins. L-am lăsat în pace să moară liniştit. Oricât de mult ne-am dori, câteodată, să intervenim şi să schimbăm mersul normal al lucrurilor în natură, trebuie să înţelegem şi să ne reamintim legea selecţiei naturale pe care Darwin a explicat-o şi dovedit-o cu peste 150 de ani în urmă. Oricât de rău mi-ar părea pentru puiul de leu de mare care a ajuns în gura balenei ucigaşe, tot nu aş înceta să admir balena pentru deosebita ei pricepere şi îndemânare la vânătoare. De aceea ea a supravieţuit de-a lungul timpului şi încă va mai supravieţui.
            Am părăsit plaja şi am ajuns într-un alt cartier de case, nu tot la fel de noi, dar la fel de frumoase ca cele de pe malul mării. Aici, aproape am fost fugăriţi de nişte câini. Un câine dintr-o curte a dat semnalul, au început mai mulţi să latre şi doi care erau pe stradă s-au luat după noi. Le-am vorbit frumos, dar nu înţelegeau, probabil, limba noastră că ne arătau nişte colţi … Ne-am adăpostit în cimitir. Alt loc nu am găsit şi noi, dar, de fapt, de aceea ne aflam pe acea stradă. Nu ştiu cine a zis că dacă vrei să cunoşti bine un popor trebuie să-i vizitezi cimitirele, cârciumile şi şcolile. Nu neaparat în această ordine.
          Cu harta în mână, am descoperit şi  Muzeul Oceanografic, mai ales că eu văzusem cum arată clădirea într-o poză pe internet. Dar, înainte, am vrut să fim siguri că direcţia este bună şi am întrebat două fete tinere care se întorceau de la şcoală. Erau atât de încurcate încât ne-am dat seama că nici nu auziseră de aşa ceva, cu toate că ne aflam pe aceeaşi stradă, la o distanţă de câteva sute de metri.
        Biletul de intrare costa 6 pesos pentru fiecare (puţin peste 1$), dar noi nu aveam decât o hârtie de 100 de pesos şi fetele de la intrare nu aveau să ne dea restul. Probabil că nu fuseseră prea mulţi vizitatori în acea zi. Fetele au încercat chiar să ne schimbe bancnota noastră folosind banii lor, din poşete, dar nici ele nu aveau atât de mulţi bani (100 pesos = 20$). Până la urmă o soluţie trebuia găsită. Am plătit 3$ şi fetele păreau foarte încântate.

Muzeul Oceanografic, Puerto Madryn , Argentina      

          

         Muzeul Oceanografic este găzduit de o fostă casă particulară construită în 1917 de un comerciant spaniol stabilit în Madryn. După moartea acestuia, moştenitorii au donat clădirea Provinciei Chubut şi, din 1972, aici s-a deschis Muzeul Provincial al Omului şi al Mării. Clădirea are două etaje şi un turn de observaţie, de unde se poate admira întregul oraş şi Golful Nuevo.  
          Ȋn afară de o bogată colecţie de exponate aparţinând florei şi faunei locale, muzeul mai găzduieşte obiecte de îmbrăcăminte şi unelte ce au aparţinut primilor locuitori ai acestor zone – indienii din triburile Tehuelche şi Mapuche. Am găsit şi câteva fotografii reprezentând familii de indieni în veşminte tradiţionale.

img_6287


         O sală întreagă era dedicată orcilor. Fotografii imense şi extraordinar de interesante erau expuse pe pereţii, alături de foarte multe date despre viaţa şi obiceiurile acestor mamifere marine, toate pe un fundal sonor de valuri şi chiote autentice. Aceste sunete dadeau viaţă imaginilor şi te ajutau să te integrezi şi mai bine în peisaj, să simţi, să auzi, să respiri, parcă, zbuciumul şi măreţia unei vânători reale, să suferi alături de femela de leu de mare care şi-a pierdut puiul în gura balenei, dar să te bucuri, în acelaşi timp, pentru celălalt pui, puiul de orcă, care va putea supravieţui şi creşte datorită acestui eveniment, neplăcut pentru unii, dar atât de vital, pentru alţii.
          Am aflat că din 1975 au început să fie monitorizate orcile în zonă, mereu aceleaşi exemplare vin an de an şi le-am văzut pe cele două care au fost protagonistele unor documentare la Discovery Chanel. Una dintre ele, Mel, este acum bătrâna, are cam 40 de ani şi cu toate că încă vine în fiecare an, nu mai oferă aceleaşi spectacole ca în vremurile când era vedetă, filmată şi fotografiată de cei mai buni cameramani de la Discovery. Atunci, pe parcursul unei zile de vânătoare, Mel putea să prindă până la 8-9 lei de mare din ~ 20 de încercări. Acum, cu greutate mai prinde 1 sau 2. Alte orci, mai tinere, i-au luat locul pentru că natura îşi urmează ciclul, viaţa continuă şi chiar dacă vânătorii sunt diferiţi acum de cei care erau în urmă cu 30 de ani, cei vânaţi sunt şi ei diferiţi, dar vânatul este acelaşi, iar spectacolul la fel de impresionant.
          După două săptămâni ne-am întors iar în Madryn, dar, înainte de a intra în port, am stat două zile în ancoră, la ~ 2 mile depărtare de port. Chiar în ancoră am avut parte de un interesant spectacol.
           Cristi mi-a spus că un grup de lei de mare dau târcoale vaporului şi am coborât şi eu să-i văd. I-am găsit în prova tribord, se chinuiau să urce pe bulb şi erau foarte haioşi. Ȋşi luau avânt pe sub apă şi săreau pe bulb, dar alunecau mereu înapoi, în apă. Până la urmă, unul dintre ei a reuşit, s-a aşezat mândru la soare, într-o poziţie de model şi privea la ceilalţi care încă se chinuiau să urce. Din când în când, ţipa la ei, îi încuraja sau doar îi certa. Cred că îi certa, pentru că părea cam agresiv. Când al doilea a reuşit să urce şi el, nu a stat decât 2 minute pentru că celălalt, care se credea stăpânul absolut, a ţipat de câteva ori şi aproape l-a împins în apă. Aşa că, pentru câteva minute, primul leu a fost iar singurul stăpân. Apoi, încet, încet, după multe chinuri, eşecuri şi alunecări ca pe tobogan, au reuşit şi alţii să se urce sus. Cât am stat noi, adică jumătate de oră, au reuşit să mai urce încă doi, dar toţi păstrau distanţă faţă de primul. Cred că nu vroiau să fie goniţi şi stăteau cuminţi la locurile lor, să nu-l deranjeze pe stăpân. Ȋntre timp, alţi şapte sau opt lei de mare se plimbau pe lângă vapor, treceau pe dedesubt, dintr-un bord în celălalt, se scufundau, făceau tumbe, săreau, se jucau între ei şi, din când în când, îşi luau avânt şi încercau să urce. Nu prea au mai reuşit, dar ei păreau foarte hotărâţi să ajungă sus. A fost un spectacol foarte frumos.
          După masa de prânz, ne-am dus iar la prova şi am constatat că cinci lei se aflau acum la soare, întinşi pe bulb. Pe al cincilea l-am văzut chiar noi cum urca. Ratase câteva încercări, dar, în final a reuşit.

IMG_6554

 

img_6558

 


          După câteva ore m-am dus iar până la prova să văd dacă mai sunt leii şi am văzut şapte. Toţi dormeau la soare şi în apă mai era doar unul care tot încerca să se urce, dar nici nu prea mai avea loc şi nimeni nu vroia să-i facă.

img_6598


          Aproape de vapor am văzut şi un pinguin, unul rătăcit, dintre acei pinguini care ar fi trebuit să plece în apele călduţe ale Braziliei. Nu ştiu de ce a rămas aici. Poate a vrut să ne vadă pe noi sau poate era doar un pui amărât, din puii de anul acesta, prea tânăr ca să înţeleagă încă cum se petrec lucrurile prin zonă.
          Ȋnainte de a ridica ancora m-am dus iar la prova pentru că am vrut să văd ce mai fac leii de mare de pe bulb şi cum o să reacţioneze ei când o să pornim motorul. Când am ajuns acolo, toti şapte stăteau nemişcaţi la soare, unii dintre ei întinşi pe toată lungimea, alţii înghesuiţi, cu capetele puse pe vecini dintr-o parte. Ȋn prima secundă în care ancora a început să se ridice, patru dintre ei au sărit în apă. S-au speriat, probabil, de zgomot pentru că s-au scufundat instantaneu şi au dispărut pentru cateva minute. Ceilalţi trei nu s-au deranjat şi au continuat să stea la soare, chiar s-au întins mai bine acum, fiind mai mult loc liber. Nu mai era linişte în jur, motorul nu pornise încă, dar vinciul care trăgea ancora făcea un zgomot destul de puternic. Ȋn câteva minute, cei patru fricoşi s-au reîntors, mai jucăuşi ca niciodată, arătându-mi mie că ei se pot distra şi în apă, chiar mai bine decât să stea întinşi la soare, pe bulb. Nu mi-am închipuit că şi ei se pot juca aşa, erau mai nebunatici decât delfinii, săreau în toate direcţiile, exact când nu te aşteptai plonjau afară din apă, făceau câte 2-3 rostogoliri, se aruncau pe spate, apoi se scufundau, înotau câteva secunde într-o direcţie, dar schimbau brusc drumul pe sub apă şi apăreau exact în direcţia opusă. Se vedea clar că le plăcea să se joace şi că făceau aşa ceva doar pentru  distracţie. Timp de zece minute nu mi-am luat ochii de la ei, dar era destul de greu să-i urmăresc pentru că erau foarte rapizi şi imprevizibili.
          Am aflat că acesti lei de mare sunt diferiţi de leneşii din San Antonio Este. Aceia stau mai mult pe uscat, dorm şi lenevesc, intră în apă doar când le este foame şi îşi petrec toată viaţa pe aceeaşi plajă, fără să circule prea mult. Leii de mare din Madryn sunt mult mai activi, plini de energie, îşi petrec ziua aproape numai în apă, sunt foarte jucăuşi şi curioşi şi stau pe uscat doar în perioada de împerechere şi până puii împlinesc cateva luni. Apoi pleacă cu toţii în apă. Ȋn zonă sunt cunoscuti sub numele de ‘lupi de mare’sea wolves.
          Până la urmă, prietenii mei de la prova s-au liniştit puţin când a pornit motorul şi zgomotul a devenit aproape asurzitor. Pe bulb mai rămăsese doar un singur leu care era chiar primul care se urcase acolo cu peste şapte ore în urmă. L-am recunoscut pentru că avea o mică rană pe gât. Era cel mai curajos din tot grupul. Nici el nu a mai rămas mult acolo pentru că vaporul a început să se mişte şi atunci s-a alăturat prietenilor lui care săreau iar ca nebunii pe lângă noi. Au înaintat alături de noi aproape o milă şi apoi ne-au părăsit. Am plecat şi eu de la prova şi m-am dus pe comandă ca să vad mai bine intrarea în port. 

         Când ne-am  apropiat de port, soarele apusese deja şi nu am mai putut face fotografii, dar am văzut un spectacol pe care nu-l voi uita niciodată. Ȋn jurul nostru, la câteva sute de metri, în toate direcţiile am văzut capete şi cozi de balene. Unele mergeau spre port, altele treceau prin faţa vaporului în stânga, altele în dreapta, unele mergeau spre Plaja Doradillo, altele stăteau pur şi simplu pe loc şi ridicau câte o înnotătoare. Noi mergeam foarte încet pentru că sunt restricţii de viteză tocmai din cauza balenelor. Am putut să le vedem destul de bine, chiar dacă nu erau foarte aproape şi a trebuit să privim prin binoclu. Aproape de cheu am văzut ceva ce numai la National Geographic mai văzusem până acum şi ce mi-aş dori foarte mult să fotografiez. Două balene se jucau cam la 200 de metri în dreapta noastră, loveau apa cu coada şi, din când în când, săreau afară din apă aproape cu tot corpul. O dată au sărit chiar în acelaşi timp amândouă şi am rămas cu gura căscată, la propriu, pentru câteva minute. Mai văzusem aşa ceva la televizor de multe ori, dar nu este deloc aceeaşi senzaţie să vezi cu ochii tăi un astfel de spectacol. Balena franca austral se deosebeşte de celelalte tipuri de balene prin faptul că nu are dorsală şi prin culoarea albă a capului. Această culoare este dată de paraziţii care locuiesc pe corpul ei. Este cunoscută sub numele de ‘right whale’. Ȋn perioada în care balenele se vânau, balena franca austral era considerată ‘balena potrivită’ , perfectă, uşor de prins pentru că ea înaintează cu viteză foarte mică (5-10 km/h) făcând astfel vânătoarea mai uşoara.
          A doua zi am ieşit iar la plimbare, de data asta cu gândul să vedem alte zone, alte locuri frumoase.Dimineaţă văzusem câteva balene, dar nu suficient de aproape să le pot fotografia. Multe se plimbau paralel cu ţărmul, dar nu aveau un traseu coerent, cel puţin, nu pentru mine. Când mă bucuram şi eu că vin spre mine, schimbau brusc drumul şi plecau în altă direcţie. Majoritatea erau în grupuri, unele poate cu puii, altele cu partenerii. 
        Am vrut sa mergem  spre Plaja Doradillo, aflată la 17 km de port şi unde balenele se apropie foarte mult de mal. Ne-am desumflat repede când şoferul taxiului ne-a cerut ~ 50 $ să ne ducă până acolo şi să ne şi aducă înapoi cu o pauză de o oră. Preţul ni s-a părut prea mare pentru o singură oră, aşa că am hotărât să mergem până în centru şi să ne plimbăm pe malul apei. Plaja Doradillo este prea importantă să-i acordăm doar o singură oră, aşa că trebuie să ne gândim la alte mijloace de a ajunge acolo.
          Ȋnainte de a lua taxiul, chiar în port, a venit o balenă foarte aproape de colţul cheiului. A fost prima pe care am văzut-o atât de aproape şi mi s-a părut foarte mare. Ştiu că aceste balene pot atinge 18 metri lungime şi ceea ce am văzut noi era doar o parte din corpul ei. A fost foarte interesant să ne aflăm atât de aproape. Nu ne-a lăsat prea mult să o privim, era doar în trecere prin acel loc şi, după câteva secunde, s-a scufundat şi a reapărut apoi mult mai departe. Cred că a vrut să ne ureze doar ‘bun venit’.

 

whale watching Puerto Madryn, Argentina (2)

 


            Am ajuns în centru în doar 5 minute şi peisajul care ni s-a deschis în faţa ochilor a fost minunat. Era ora mareei  joase şi plaja era foarte lată.


Puerto Madryn , Argentina

 


          Câţiva oameni se plimbau pe plajă şi se opreau, din când în când, să admire balenele care se jucau la câteva sute de metri de coastă. Acelaşi lucru am făcut şi noi, doar că noi aveam un binoclu şi am văzut mai bine, ne-am simţit puţin mai aproape de ele.  După ce am făcut o plimbare şi pe lungul cheu unde acostează vapoarele de pasageri, am intrat într-o agenţie de turism să aflăm cum putem ajunge la Plaja cu balene. Pentru că nimeni nu vorbea acolo engleza, a trebuit să facem apel la cunoştinţele noastre de limbă spaniolă şi ne-am descurcat destul de bine. Ȋntotdeauna este loc de mai bine. Am aflat că putem face o excursie care include şi Plaja Doradillo şi chiar o parte din Peninsula Valdez cu un grup de câteva persoane.  Durează 10 ore, plecarea este la 8 dimineaţa, în fiecare dimineaţă şi, chiar dacă nu sunt alţi turişti, maşina pleacă doar cu noi doi, ceea ce ar fi foarte interesant. Trebuie să găsim o zi frumoasă şi liberă şi să mergem în Peninsula Valdez, poate peste două săptămâni, când vom fi din nou aici.     

         Când ne-am  întors la vapor, şapte lei de mare stăteau la soare pe bulb şi cred că vor sta acolo până plecăm din port. Unii dintre ei stăteau în poziţii demne de  fotografiat, alţii erau tolăniţi şi se bucurau de soare. I-am fotografiat şi noi şi ne-am fotografiat şi pe noi lângă ei.

Vizitatori la prova, Puerto Madryn , Argentina

 

Vizitatori la prova, in ancora la Puerto Madryn , Argentina

 

 

Puerto Madryn , Argentina, vizitatori la prova

 

          Ȋn urmă cu 4 ani, în Long Beach, California, am coborât pe cheu să facem o poză unui leu de mare care stătea pe bulbul vaporului nostru şi, în câteva secunde,  s-a apropiat de noi o maşină şi o tipă cu pistolul la brâu a coborât în viteză şi ne-a gonit. A spus  că nu avem voie să facem fotografii în interiorul portului. Noi făcusem una până să vina ea, dar a trebuit să plecăm de pe cheu.

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA– iulie 2008, Long Beach –

          Ȋn Argentina nu este ca în America. Aici am fi putut sta toată ziua, dacă vroiam, să privim leii, nu ne gonea nimeni. Ne-am despărţit, totuşi, de simpaticii lei de la prova şi le-am promis că ne vom întoarce în Puerto Madryn peste 2 săptămâni. Poate vor veni iar să ne întâmpine, încă din ancoră.

CITITI IN CONTINUARE :

Galerie foto:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply