Filipine – partea I – introducere (sept.-dec.2011) – Jurnal de Bord ‘HS Puccini’

Se împlinesc aproape 6 luni de când am pus pentru prima oară piciorul pe pământ filipinez şi, chiar dacă majoritatea amintirilor se cam pierd în cotloanele ascunse ale memoriei, esenţialul rămâne. Şi va rămâne pentru totdeauna.

          Ȋmi doream de mult timp să ajung prin aceste zone, să văd cu ochii mei aceşti oameni despre care citisem şi auzisem atât de multe lucruri. Ceea ce am văzut mi-a confirmat, într-adevar, ceea ce ştiam deja. Dar, în multe cazuri, Filipine m-a surprins, m-a uimit, m-a zdruncinat complet, m-a emoţionat până la lacrimi. Am ajuns astfel să iubesc şi să respect mai mult această ţară care, pe lângă peisaje extraordinare, are şi un popor minunat.

Singura ţară catolică din Asia, Filipine reuşeşte să supravieţuiască cu greu în faţa ameninţărilor de tot felul care vin de la minoritatea musulmană din Sud, care ar dori să se despartă de restul ţării şi să formeze un stat musulmam independent. Foarte multe atentate au loc, în special, în Sudul musulman, dar şi în capitală şi, de aceea, Manila este una dintre cele mai periculoase oraşe din lume, cu o rată a criminalităţii printre cele mai ridicate. Ȋn oraşele pe care le-am vizitat noi şi, mai ales,  în câteva zone turistice (Palawan) ar trebui să te simţi în siguranţă, atentatele sunt rare sau lipsesc cu desăvârşire.

Dar, ar trebui oare să ne simţim mai în siguranţă atunci când vedem pe stradă poliţie şi armată? Este mai bine că la intrarea în Mall-uri există filtre de control ca cele din aeroport? Ar trebui să mă simt mai în siguranţă atunci când văd pe stradă poliţişti cu puşti mitralieră? Parcă senzaţia este exact invers. După câte am auzit despre capitală, parcă nici nu-mi doresc să pun vreodată piciorul acolo. Sunt fericită pentru că am reuşit să ajung într-o zonă mai puţin cunoscută, unde catolicii şi musulmanii trăiesc în armonie, unde oamenii traiesc mai aproape de natură şi unde se respectă şi se ajută unii pe alţii atunci când natura însăşi se mai supără şi se răzbună, trimiţând peste oraşe ploi, inundaţii, cutremure, alunecări de teren sau tsunami.

La puţin timp după ce am ajuns noi prin zonă, un taifun supărat a măturat toate casele din zona portului Cagayan d’Oro (un orăşel port la nord de zona în care ne aflam noi), omorând peste 1000 de oameni în doar cateva ore. Ȋn faţa naturii dezlănţuite, catolici şi musulmani şi-au unit forţele şi au săpat zile în şir printre dărâmături ca să găsească supravieţuitori şi apoi, tot împreună, şi-au reconstruit casele. Dar, în altă zonă, o grupare teroristă musulmană a atacat un sat şi a omorât peste 20 de civili şi militari şi a promis, în acelaşi timp, alte atentate şi răpiri.

Nu ştiu unde o să se ajungă cu atâta violenţă în lumea asta, oare câţi oameni mai trebuie să moară până să înţelegem că nimic nu este mai de preţ ca viaţa, nimic nu este mai frumos şi mai pur decât zâmbetul unui copil care aleargă liber şi fericit. Nu voi putea uita vreodată zâmbetul inconfundabil al copiilor filipinezi ce alergau spre noi de fiecare dată când ieşeam din port, în speranta că vor primi câţiva pesos de la doi albi “guapos” şi “rich”. Nu cerşeau pentru că nu aveau ce mânca, aşa cum făceau copiii din India, ci pentru că vroiau şi ei câte ceva, acel ceva pe care părinţii lor nu îl puteau cumpăra întotdeauna – o acadea, o bomboană, un suc. Sunt sigură că majoritatea părinţilor nici nu ştiau că copiii lor cerşesc. De fapt, singurii “cerşetori” i-am văzut doar în zona portului unde, într-adevăr, locuiau familii sărace, în nişte case de lemn făcute pe piloni, primele case care ar fi luate de valuri în cazul unui taifun – cum a fost cel din Cagayan d’Oro.

Case pe malul portului Gensan, Filipine

 

          Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit la acest popor este atitudinea lui în faţa turiştilor, vizitatorilor, albilor, în special. După secole de dominaţie spaniolă, japoneză, americană şi după peste 60 de ani de independenţă, filipinezii încă mai păstrează aerul de umilinţă şi inferioritate în faţa oricărui alb care calcă pe pământul lui. Sau să fie vorba doar de bună creştere? Oare europenii şi-au uitat manierele şi bunul simţ?

          Ȋn absolut toate situaţiile, în Filipine am fost întâmpinaţi cu un zâmbet, cu “hello, m’am”, “hello, sir”, ”How are you?” iar, la final, chiar dacă noi nu cumpăram nimic din magazinul lor, toţi vânzătorii/toate vânzătoarele ne mulţumeau şi ne invitau să revenim. Oare în Europa oamenii au uitat să mai zâmbească? Oare viaţa asta atât de agitată i-a făcut să nu mai acorde importanţă unor astfel de lucruri? Ȋn Filipine, aveai impresia că toti nu aveau decât un singur scop şi anume să te facă pe tine, albul vizitator, să te simţi bine. Şi eu aşa mă  simţeam.  

          De când ieşeam din port, primii care ne întâmpinau erau cei de la Imigration … de fiecare dată erau zâmbitori, ne întrebau unde mergem, ne urau distracţie plăcută, ne recomandau o anume plajă sau un restaurant, apoi,  la întoarcere, ne întrebau cum ne-am simţit. Ȋn ultima zi chiar au vrut sa facă o poză cu noi. Şi nu i-am refuzat. Regret că nu ne-am ţinut de cuvânt şi nu le-am adus şi lor câte o copie, dar chiar nu am mai avut timp.

          Şoferii de taxi sau de bus erau mereu zâmbitori şi, chiar dacă nu ştiau toţi engleza bine, încercau să ne vorbească şi să se facă înţeleşi. Aşa am reuşit să aflăm foarte multe lucruri interesante despre viaţa de zi cu zi, despre politică şi turism, despre oraşele lor de care erau foarte mândri şi despre anumiţi oameni importanţi, ajunşi acum cunoscuţi în toată lumea, dar plecaţi din cartierele sărace …

“Staţi că vă arăt acum. Aici, în această casă, s-a născut Pacquiao. Cum, nu aţi auzit de el?”

          Spre ruşinea noastră, nu auzisem de el. Dar, Pacquiao este un fel de erou naţional. Acum guvernator al provinciei Sarangani, Pacquiao s-a ridicat din slum-urile din orăşelul General Santos şi a ajuns Campion Mondial la Box, câştigând de şase ori titlul. Ȋn copilărie mergea din uşă în uşă şi vindea diferite produse pentru a câştiga câţiva bănuţi, acum milionar, cu case în Beverly Hills şi Las Vegas, este de ani buni eroul naţional al ţării şi un model pentru întreaga naţiune.
           De unde era să ştiu eu toate astea? Le-am aflat de la un şofer de taxi care avea maşina plină de postere cu Pacquiao şi purta chiar un tricou cu portretul idolului său.

Am văzut apoi, pe stradă, mulţi oameni cu tricouri, şepci, insigne cu imaginea lui Manny ( aşa îl alintă fanii) şi în toate Mall-urile exista cel puţin un magazin de unde puteai cumpara astfel de tricouri, treninguri, şepci, poze şi tot ce-ţi trecea prin cap, dar toate cu portretul eroului. Aş vrea să văd şi în România magazine de unde se pot cumpăra tricouri şi şepci cu Nadia Comăneci, pentru că, chiar şi acum, după mai mult de 30 de ani de la olimpiada de la Montreal, în toată Asia, oamenii nu au uitat de Nadia şi atunci când aflau că suntem din Romania primul lucru pe care îl ştiau despre ţara noastra era Nadia Comaneci … şi apoi Ceauşescu.

          Tot de la şoferii de taxi am aflat că salariul mediu în Filipine este sub 100$ şi că trebuie să fii, cu adevărat, norocos să ai un serviciu stabil, în condiţiile în care majoritatea angajaţilor din magazine, restaurante, hoteluri nu lucrează decât 6 luni în acelaşi loc şi apoi trebuie să-şi caute alt servici. Şi am aflat şi de ce. Angajatorii sunt obligati să încheie contracte de muncă şi cărţi de muncă după o perioadă de şase luni, şi atunci, ca să evite să plătească către stat anumite taxe, preferă să-şi reînnoiască personalul la fiecare 6 luni. Asta înseamnă că aceşti oameni nu beneficiază de nici un fel de asigurări sociale, absolut nimic nu este gratuit pentru ei, toţi ajung la vârsta pensionării fără pensie. De aceea familia este foarte importantă în Filipine. Toţi membrii familiei se ajută şi se spijină reciproc, toţi tinerii îi ajută pe cei bătrani, dar şi pe ceilalţi, la fel de tineri, dar cu mai puţin noroc din familiile lor. Aşa se întâmplă că, de exemplu, un marinar filipinez care câştigă în jur de 800-900$/lună îşi întreţine din aceşti bani întreaga familie lărgită, adică fraţi, surori, părinţi, chiar şi mătuşi sau unchi. Filipinezele care lucrează în toată Europa ca bone şi menajere îşi trimit toţi banii acasă şi îşi ajută aşa nu numai propria familie – proprii copii- dar şi familiile fraţilor şi surorilor care nu au avut norocul sau curajul să-şi caute un loc de muncă în lumea largă.

          Aş putea să vorbesc ore în şir, poate chiar zile, despre acest popor, despre aceşti oameni. Eu îi cunoşteam de câţiva ani, într-adevăr, până acum îi văzusem doar la vapor, în cele câteva luni în care împărţeam cu ei aceeaşi mare şi acelaşi cer, timp în care am încercat să le cunosc poveştile şi tristeţile. Tristeţile unor bărbaţi care pleacă de acasă câte 10-12 luni, departe de părinţii lor, departe de soţii şi copii,  dar care muncesc şi luptă pentru ca aceşti copii să meargă la cele mai bune şcoli pentru ca apoi să reusească să plece şi ei pe mare, dacă sunt băieţi, sau să ajungă bone sau menajere, să crească şi să îngrijească copiii Europei sau ai Americii – asta în cazul fetelor. Pentru că toţi îşi doresc aşa ceva pentru copiii lor – să plece în lumea largă să-şi caute norocul, să ajunga cineva. Si, chiar dacă toţi visează, probabil, ca ai lor copii să ajungă un fel de Pacquiao, se mulţumesc, cu siguranţă, ca copiii lor să poată merge la şcoală şi apoi să poată decide ce vor să facă în viaţă. Este şi asta o fericire, să poţi să alegi dacă vrei să rămâi într-o ţară sau daca vrei să-ţi încerci norocul în altă parte … există multe ţări în lumea asta în care aceste alegeri nu se pot face. Filipine este o ţară liberă, de aceea unii aleg să plece, iar alţii aleg să rămână, dar cei care rămân par împăcaţi cu viaţa lor, par fericiţi şi multumiţi cu ceea ce au şi probabil din cauza acestei filozofii de viaţă, toţi oamenii de pe stradă îmi păreau veseli şi îmi zâmbeau chiar dacă nu mă cunoşteau şi mă vedeau o singură dată în viaţă. 

          Vizita noastră în Filipine nu a fost o vacanţă, ceea ce ne-am fi dorit, cu siguranţă, dar a fost doar un prim pas. Am ajuns cu vaporul în două porturi şi am rămas acolo câte o zi, chiar două şi, cu toate că, ieşirile noastre în oraş nu erau niciodată mai lungi de 5-6 ore, am reuşit să acumulam, în patru luni de voiaj, aproape 20 de astfel de ieşiri.

          Ȋn aceste condiţii, am putut să cunoaştem foarte bine cele două orăşele-port, principalele atracţii, noi înşine am ajuns, cu siguranţă, să fim recunoscuţi de către mulţi şoferi de taxi, barcagii, vânzători din piaţă sau din mall.
          Cele două oraşe pe care le-am vizitat noi sunt Davao (despre Davao aici ) şi General Santos (pe scurt, Gensan – despre Gensan aici ), ambele în sudul insulei Mindanao, Davao fiind chiar capitala şi cel mai mare oraş al insulei. O să vorbesc de fiecare în parte şi o să povestesc câte ceva din ceea ce mi s-a părut mie mai interesant în legătura cu ele.

Cititi in continuare:
DAVAO
GENERAL SANTOS

 

 

Please follow and like us:
You can leave a response, or trackback from your own site.

2 Responses to “Filipine – partea I – introducere (sept.-dec.2011) – Jurnal de Bord ‘HS Puccini’”

  1. Anonymous says:

    frumos scris–mi-a placut—continua

  2. Anonymous says:

    This post is genuinely a fastidious one
    it helps new web visitors, who are wishing in favor of blogging.

    Here is my homepage … bmi chart for women

Leave a Reply


error

Enjoy this blog? Please spread the word :)