Ne-am plimbat de la o tarabă la alta, am admirat o gama variată de produse tradiţionale, dar şi internaţionale, am fotografiat şi chiar am vorbit cu cȃţiva vȃnzători. Americanii sunt foarte amabili, vorbăreţi şi dornici să afle cȃt mai multe despre noi – de unde suntem, cȃt stăm, dacă ne place oraşul.

La alte tarabe se vindeau lumȃnări, bijuterii, jucării, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, genţi şi portofele din piele, picturi şi postere, steaguri, obiecte decorative din mărgele sau lemn, decoraţii de brad, dulciuri şi fructe uscate şi multe altele.

Majoritatea produselor erau confecţionate de artizani locali, dar am văzut şi un stand cu îmbrăcăminte din Bali şi Nepal şi o altă tarabă cu coşuri din nuiele colorate confecţionate de triburile zulu din Africa de Sud.

Mi-am amintit de un alt magazinaş special de Crăciun aşezat pe o latură a Pieţii de unde cumpărasem un simpatic  Moş Crăciun data trecută şi am pornit în căutarea lui. L-am găsit imediat şi, pentru următoarele 20 de minute, ne-am lăsat acaparaţi în totalitate de o caldă atmosferă de  sărbătoare, pe un fundal sonor de colinde americane autentice. Simpatica vȃnzătoare ne-a întȃmpinat încă de la intrare cu un zȃmbet larg şi o urare mai puţin obişnuită, cel puţin pentru mijlocul verii : ” Welcome, dear. There are only 168 days remaining until Christmas. ” Chiar nu ştiam şi nici nu am stat să le număr, dar e bine că am aflat, nu-i aşa? Cu greu ne-am putut decide să alegem un ornament de Crăciun din sutele de modele – din lemn, sticlă, scoici, hărtie, ceramică, materiale textile – toate destul de scumpe, dar majoritatea hand made. Am văzut şi unele obiecte chinezeşti care se deosebeau uşor de celelalte în primul rȃnd prin preţurile mai mici, dar şi datorită materialelor folosite, care erau, în general, diferite tipuri de plastic. Pe o latură a magazinului am admirat sute de obiecte din ceramică – Moşi Crăciuni şi Crăciuniţe, oameni de zăpadă, îngeraşi, zȃne şi Rudolfi cu nasul roşu – despre care am aflat că erau confecţionate de un domn, artist local, a cărui fotografie zȃmbea dintr-un tablou aşezat chiar lȃngă casa de marcat – un domn în vȃrstă, cu barbă albă autentică şi un zȃmbet jovial pe faţă, coborȃt parcă din cărţile cu poveşti de Crăciun. El era creatorul acestei minunate colecţii (care se vede şi în fotografie), dar era şi Moş Crăciun-ul oficial al oraşului, pentru evenimente oficiale, spectacole şi alte minunăţii. Frumoasă meserie, nu-i aşa?

Cu părere de rău, dar puţin mai bogaţi sufleteşte, am părăsit tărȃmul fermecat al Crăciunului şi am ieşit din nou pe străzile înfierbȃntate ale oraşului pentru a ne continua scurta noastră aventură.

Bus-ul turistic este gratuit şi te poartă prin centrul istoric, dar te duce şi spre periferii. Biletul este gratuit pentru turul clasic, strict turistic, dar costă 3$ pentru alte destinaţii.

          Am plecat din nou pe străzi şi am ajuns pe o stradă comercială, plină de magazine şi restaurante, pe care mi-o aminteam bine de acum cinci ani.

Nu am vrut să mȃncăm acolo, pentru că nu suntem fanii restaurantelor de tip fast -food, aşa că am mai căutat şi am găsit, pȃnă la urmă, un restaurant cu terasă pe acoperiş – The Crab House – şi am servit un prȃnz delicios, cu crabi şi creveţi. Mȃncarea a fost excelentă, atmosfera destul de încinsă pe acoperiş, dar noi ne aşezasem lȃngă umidificatorul de aer şi ne mai răcoream din cȃnd în cȃnd.

Masa noastră avea vedere chiar spre stradă, vizavi de piaţă şi spectacolul străzii a fost foarte interesant pentru ochii mei şi pentru camera foto, ca întotdeauna. După masă, am plecat din nou la plimbare, pe străzi, de data asta spre mare.

          În jur de 10-15 copii se răcoreau în fȃntȃna arteziană în faţa căreia făcusem şi eu o poză în urmă cu cinci ani. Acum era mult mai cald afară în comparaţie cu acum cinci ani şi mi-ar fi plăcut şi mie să mă răcoresc puţin. Copiii nu se răcoreau ci făceau, de fapt, baie la propriu. La început mai timizi, se udau doar pe picioare şi încercau să acopere cu palmele jeturile puternice care aruncau apa de pe margini spre interior. Bineînţeles că nu reuşeau să oprească presiunea, dar reuşeau perfect să se stropească din cap pȃnă în picioare, atȃt pe ei, cȃt şi pe toţi cei care treceau prin apropiere. De pe margine, unii părinţi îi sfătuiau să nu se ude prea tare, ceea ce era cam dificil. Alţi părinţi, mai relaxaţi după ce atingeau şi ei apa şi se convingeau că este caldă, îi împingeau pe copii spre centrul fȃntȃnii, acolo unde toate cele peste 12 jeturi de apă se uneau într-o adevărată ploaie torenţială. Priviţi de pe margine, era aproape imposibil să mai distingi un copil de altul – dintre cei care stăteau chiar în mijloc – şi toţi păreau doar nişte omuleţi mişcători, cocoşaţi de la presiunea apei care se revărsa peste ei, dar veseli şi neobosiţi. Unii dintre ei mai schimbau locurile, din cȃnd în cȃnd, şi veneau pe margine pentru cȃteva minute, acolo unde jeturile erau mult mai puternice, dar măcar nu îi invadau chiar complet. Mai ieşeau şi afară acolo unde părinţii sau bunicii îi aşteptau cu snack-uri şi băuturi răcoritoare. Alţii însă, au stat în mijlocul fȃntȃnii, fără să se mişte, minute în şir. În jurul lor, ceilalţi copii se mai mişcau, mai ieşeau la aer sau chiar luau pauze de masă, dar cȃţiva copii au continuat să stea în centrul ‘uraganului’ pentru foarte mult timp. Probabil că era o senzaţie plăcută. Un adevărat jacuzzi, cu cȃteva zeci de jeturi care te gȃdilă, mai firav sau mai puternic, în toate părţile corpului. E bine să fii copil, nu-i aşa?

I-am părăsit pe copii şi am mai făcut o plimbare pe faleză, am văzut case frumoase cu vedere la mare, fete ce făceau plajă pe iarba verde şi cȃţiva adulţi şi copii ce se răcoreau într-o altă fȃntȃnă arteziană în formă de ananas.

I-am lăsat pe toţi să se bucure în continuare de această frumoasă zi de marţi – pe străzi, prin parcuri, magazine şi fȃntȃni – iar noi am pornit-o înapoi spre casă, adică spre vapor, casa noastră de pe mare pentru perioada aceasta.

Galerie foto: