Bandar Abas, Iran – 20 sept. 2010 – Jurnal de bord HS BRUCKNER

          Ora 10.
          Am ajuns  de-o oră în Bandar Abas. Am avut un pilot simpatic, vorbăreţ, cu mustata, la vreo 50 de ani şi care ne-a încurajat să facem o plimbare în oraş. Se pare că o să putem ieşi afară să facem o tură cu agentul, cu toate că este foarte cald, peste 35 de grade … mi-aş dori foarte mult să văd ce-a mai rămas din vechea Persie.
        Ora 16.30
        Deci, am călcat pe pământul Persiei. Agentul ne-a dus cu maşina până la Seamen’s Club şi, după cină, o să ne ducă la o plimbare în oraş. Am avut un mic  şoc atunci când am intrat la Seamen’s club, dar nu înţeleg cum am putut eu să-mi imaginez că într-o ţară ca Iranul aş putea găsi un Seamen’s club ca în Europa.  Pentru mine, Seamen’s club înseamnă o clădire mai mare, sau mai mică, unde poţi găsi internet, telefon, un magazin, un bar, poate o masă de billiard sau de tenis, o bibliotecă cu cărţi de împrumut, o micuţă capelă. Asta am văzut eu în cele câteva cluburi de acest tip pe care le-am vizitat. Aici nu am găsit  nimic de genul acesta, dar sunt foarte bucuroasă că ne-am dus, îmi pare doar rău că nu mi-am luat camera de fotografiat cu mine, cu toate că ar fi fost cam ciudat să fac poze acolo.
         Pe afară, clădirea părea cam părăsită, aşa părea şi pe interior, dar nu era. Am intrat într-un fel de hol unde erau câteva măsuţe cu scaune, câteva uşi, dintre care una ducea spre un restaurant care era acum închis, dar am aflat că la ora 18 se umple cu muncitorii din port care la acea ora ies din schimb. Altă uşă ducea spre un magazin care era şi el închis, dar, în vitrină am văzut câteva gablonzuri, rame de fotografii din ceramică pictată cu scene paradisiace, câteva împletituri din pănuşi de porumb şi bambus. Ȋntr-o altă încăpere se afla un magazin alimentar, închis şi el, se deschidea, probabil, tot la ora 18. Partea interesantă abia acum începe. Am intrat în ceainărie, cred că aşa se numea, nu se poate numi bar, din moment ce nu vinde băuturi alcoolice, nici măcar bere. Era o încăpere lungă şi înaltă, cu un fel de bazin cu apă pe mijloc care împărţea încăperea în două. Pe margini se aflau măsuţe cu scaune şi canapele de lemn acoperite cu covoare persane şi, din loc în loc, se aflau nişte paturi joase din lemn, acoperite şi ele cu covoare persane şi preşuri. Când am intrat noi, vreo 20 de perechi de ochi s-au îndreptat în direcţia noastră, a mea în primul rând. Ȋn jur de 10-12 bărbaţi stăteau tolăniţi pe canapele sau paturi, în grupuri de câte 2-3, beau ceai, fumau narghilele şi discutau. Am avut noroc pentru că am mai găsit o masă liberă cu scaune normale şi o canapea, aşa că ne-am aşezat noi doi şi cei doi agenţi. Undeva, într-un colţ, era o orgă şi un microfon şi, imediat ce ne-am aşezat noi la masă, a venit un băiat şi a început să cânte.  Trebuie să mai spun că toţi pereţii erau decoraţi cu mozaicuri imense, reprezentând scene din natură şi scene religioase. Agenţii noştri au fumat narghilea, din păcate nici unul dintre ei nu vorbea prea bine engleza, aşa că nu am putut vorbi prea multe cu ei, am băut câte un suc şi am plecat. A fost o experienţă interesantă pe care nu o voi uita vreodată. Abia aştept să vizităm puţin oraşul, nu o să avem prea mult timp la dispoziţie, dar măcar o idee tot ne putem face.
           
            Ora 22

            Ne-am întors din oraş de o jumătate de oră şi trebuie să povestesc câte ceva din ceea ce am văzut.
            După ce am mers  cam jumătate de oră cu maşina prin port şi apoi pe un drum care părea mai principal, am ajuns în oraş. Era foarte aglomerat, multe maşini, motociclete, căruţe şi oameni mergând pe jos, majoritatea bărbaţi, dar, pe măsură ce ne apropiam de oraş, apăreau din ce în ce mai multe femei, majoritatea în grupuri. Ieşeau la plimbare, era ora potrivită, 19, nu mai era foarte cald şi chiar se putea respira. Femeile erau îmbrăcate în rochiile lor tradiţionale, lungi până în pământ, dar colorate, nu negre, într-adevar nu erau în culori ţipătoare, ci în nuanţe de maro, gri, imprimate şi toate aveau capul acoperit din acelaşi material. Cele mai în vârstă aveau rochii negre. Unele erau acoperite complet, doar cu ochii liberi, şi chiar cu mănuşi în mâini. Bărbaţii, în schimb, erau frumos îmbrăcaţi, mulţi cu  cămăşi în nuanţe ţipătoare, aranjaţi, pieptănaţi, gelaţi, umblau în grupuri de câte 4-5. Femeile umblau şi ele în grupuri, unele aveau şi copii. Toţi erau frumos aranjaţi, chiar dacă destul de modest îmbrăcaţi, dar, se vedea că aveau pe ei lucrurile lor cele mai frumoase pentru că ieşiseră la plimbare.
Prima oprire am făcut-o la plajă, o fâşie destul de lată de nisip, pe care circula un furnicar de maşini, motociclete, oameni şi chiar capre . Acesta era, cu siguranţă, un loc de întâlnire al tinerilor şi nu numai, veneau cu maşinile până la buza mării, unii făceau baie, unii se plimbau, alţii stăteau, pur şi simplu, de vorbă sau priveau peisajul. Cei care făceau baie erau complet îmbrăcaţi, doar câţiva copii erau în slip, apa era cam murdară, multe sticle şi gunoaie aduse de mare pluteau acum la mal şi se întindeau pe câţiva kilometri. Era o zonă de ancoraj, erau multe vapoare în ancoră şi multe bărci pescăreşti care veneau la mal.

 

Cu agentul vaporului in Bandar Abas, Iran

 

Bandar Abas, Iran, pe plaja (4)

 

Bandar Abas, Iran, moschee

 

Bandar Abas, Iran, pe plaja (3)

 

Bandar Abas, Iran, pe plaja

 

Bandar Abas, Iran, pe plaja (2)

          De la plajă, ne-am dus în centru, agentul a vrut să ne arate un restaurant, probabil “the best in town” . Ȋn Europa, un restaurant ca acesta ar trece drept total Kitch, dar, pentru că nu suntem în Europa, ci în Iran, mie mi-a plăcut, l-am încadrat perfect în peisaj din punct de vedere zonal, iar din punct de vedere temporal, avea, cu siguranţă, farmecul palatelor din antica Persie. Nu ar fi fost deloc urât dacă acele plante căţărătoare ar fi fost naturale şi nu din plastic, în rest, totul era la locul lui, inclusiv ospătăriţele, îmbrăcate în nişte frumoase costume foarte colorate. Pe mijloc se afla un bazin cu apă şi, din loc în loc, erau aşezaţi pepeni (naturali), ceea ce arăta absolut superb. Mesele erau puse de jur împrejurul acestui bazin, aveau scaune normale şi canapele, dar, în unele locuri erau doar paturi de lemn. Acolo, te aşezai frumos pe nişte perne şi aşa serveai masa. Acum , restaurantul era gol, cu excepţia unei mese la care se aflau câteva femei.

 

IMG_2330[1]

 

In Bandar Abas, Iran

 

Bandar Abas, Iran, un restaurant traditional

          După ce am plecat de la restaurant, agentul ne-a dus să ne arate birourile unde lucrează el, alături de patru femei şi încă doi bărbaţi. Era o clădire cu 7 etaje, modernă şi chiar frumoasă, am urcat cu liftul până la etajul al cincilea. Munca se terminase la ora 16, nu mai era nimeni acolo, cred că toată clădirea era goală, dar în lift se auzea muzică iraniană şi, în birou, aerul condiţionat era pornit. Era chiar frumos, semăna cu orice birou din orice ţară europeană.  Am aflat că aveau internet la birou, nu şi acasă, pentru că este foarte scump, ştiu că au, oricum, multe restricţii, unele impuse prin legi, altele, indirect prin preţuri exagerate. Un exemplu în acest sens îl reprezintă maşinile locale. O maşină de familie, foarte asemănătoare cu Dacia Nova, costă în jur de 7000$, în condiţiile în care salariul mediu în Iran este de 250-300$, dar ştim cu toţii ce înseamnă salariu mediu – majoritatea familiilor trăiesc din salarii de 50 $, iar alţii, din salarii de 5000$. Motorina şi benzina erau ieftine -1$/2,5 litri, ceea ce este normal pentru o ţară cu rezerve atât de mari de petrol.  Majoritatea maşinilor pe stradă erau de fabricaţie locală, iar cele câteva maşini străine pe care le-am văzut erau doar maşini de lux, aparţinând , cu siguranţă, celor cu salarii de 5000$/lună. Traficul mi s-a părut foarte ordonat, civilizat, şoferul nostru purta centura de siguranţă şi, la un moment dat, l-am surprins ascunzându-şi telefonul chiar în mijlocul conversaţiei pentru că treceam pe lângă nişte poliţişti. Amenda ar fi fost 20$.
          Cea mai interesantă atracţie a serii a fost,  pentru mine,  piaţa de peşte. O piaţă acoperită, cu tarabe aşezate pe câteva rânduri şi cu bazine cu apă din loc în loc – am văzut apoi şi la ce foloseau aceste bazine. Cum am intrat în piaţă, toţi ochii s-au îndreptat spre noi. Pentru mine, peştii imenşi care se aflau pe tarabe erau foarte interesanţi, dar, pentru vânzătorii şi cumpărătorii din piaţă, femei şi bărbaţi, la un loc, noi eram atracţia serii… Cristi spunea că, de fapt, eu aş fi fost. Se uitau, într-adevăr, la mine cu toţii, din toate părţile, îi vedeam, fără să vreau, cum se făceau atenţi unii pe alţii să mă privească, cum îşi dădeau coate. Femeile mă priveau mai mult decât bărbaţii, erau parcă hipnotizate, se opreau în loc şi rămâneau aşa, privindu-mă. Dacă mă uitam spre ele, îmi zâmbeau şi apoi parcă se ruşinau, se întorceau cu spatele, dar tot mă mai priveau cu coada ochiului şi zâmbeau.  Oare ce-şi spuneau despre mine? Ştiu că Bandar Abas nu este un oraş turistic, este doar un port la Golful Persic, un oraş mic, cu ~ 300.000 locuitori. Probabil că un turist care trece pe aici este un adevărat eveniment pentru întreaga comunitate, un subiect de discuţie pentru multe zile. Dar, în afară de specatacolul din piaţă, care pe mine mă încânta, noi venisem , totuşi, acolo să luăm peşte. După ce am cumpărat câte ceva, am aflat şi care era scopul acelor bazine pline cu apă. Am constatat că la acea ora, în piaţă erau mulţi cumpărători, aşa se întâmplă mereu după ora 18, pentru că atunci se întorc pescarii cu bărcile lor pline de peşte şi este ora potrivită pentru a cumpăra cel mai proaspăt peşte. După ce cumpărau ceea ce doreau, majoritatea se duceau la bazinele cu apă şi acolo, nişte oameni curăţau peştele şi îl tăiau bucăţi, tocmai bun de pus la prăjit. Primeau pentru asta câţiva bănuţi şi chiar rămăşiţele pe care cumpărătorii nu le mai doreau şi , astfel, toată lumea era mulţumită.

 

Bandar Abas, in piata de peste

 

Bandar Abas Iran, in piata de peste

 

          De la piaţa de peşte, am ajuns la un Mall, nu aveam de gând să cumpărăm ceva, doream doar să privim, dar, şi aici, am fost noi atracţia principală. Ȋncercam să privesc prin vitrine, să admir ţinutele tradiţionale foarte colorate şi foarte strălucitoare, dar mă simţeam mereu privită, zeci şi zeci de ochi se îndreptau spre mine. Ȋntr-adevar, femeile mă priveau mai mult, toate râdeau cu gura până la urechi, unele chiar îmi făceau cu mâna, mă arătau cu degetul, iar eu le răspundeam zâmbind, un pic stingheră, dar fericită. Aş fi vrut să pot vorbi cu ele, să aflu ce idealuri au, ce poveşti de iubire se ascund în spatele vălurilor de mătase ce le acopereau, ce cred despre viaţă, dar, mai ales, ce cred despre noi  -despre celelalte femei de pe pământul acesta care suntem norocoase pentru că suntem libere să luăm decizii legate de viaţa şi fericirea noastră. Noi, celelalte femei, care putem să mergem pe stradă de mână cu iubiţii noştri fără să ne fie teamă că vom fi pedepsite pentru asta, noi care ne putem îmbrăca după propria voinţă şi nu după unele coduri şi legi impuse de nişte conducători orbiţi de religie, noi care suntem libere să hotărâm cum ne creştem copiii, noi care suntem iubite şi respectate pentru ceea ce suntem. 
          Ȋn drum spre vapor, agentul a făcut  puţin un ocol şi ne-a dus într-o casă unde am cunoscut-o pe soţia lui şi pe cei doi copii ai lor, un băiat de 5 ani şi o fetiţă de 2 ani. După ce ne-a arătat la tot oraşul, agentul a vrut ca şi familia lui să aibă rarul privilegiu de a vedea doi europeni, aşa că ne-a dus să ne arate şi la familia lui, extinsă. Nu am înţeles pe loc cine erau celelalte femei cu copii care tot apăreau în curte şi apoi fugeau repede în casă – în timp ce noi „vorbeam” cu Miriam, soţia lui şi cu copiii, „vorbeam” e mult spus, de fapt, doar am dat mâna şi apoi ne-am zâmbit câteva minute. Când am ieşit din curte, au început să mai vina şi alte femei cu copii, multe, din ce în ce mai multe, iar când eram deja în masina, curtea se umpluse, erau peste 10 femei cu 12-15 copii, chiar şi cele mai timide ieşiseră, până la urmă, din casă şi vroiau să ne privească măcar o secundă. A fost, poate, o onoare pentru ele să ne aibe pe noi, musafiri, dar, pentru noi onoarea a fost mai mare. Am citit undeva că musulmanii sunt foarte ospitalieri, pentru ei „musafirii sunt daruri trimise de Allah”.
          Am înţeles, până la urmă, unde se afla soţia lui şi cine erau celelalte femei. Soţiile musulmane nu au voie să stea singure acasă, noaptea, chiar dacă au copii. Ele trebuie să meargă la rude, în cele mai multe cazuri, la părinţi sau surori şi să petreacă acolo noaptea în care soţii lor nu sunt acasă. Cei doi agenţi ai nostri rămân în noaptea asta la vapor, aşa că , soţiile lor trebuie să-şi petreacă noaptea în altă parte, pentru că nu au voie să rămână singure acasă, chiar dacă au copii. De aceea, Miriam nu era acasă la ea, ci la una dintre surorile ei.
          Am mai aflat ceva interesant de la agent. Ȋn Iran, bărbaţii au voie legal să-şi ia mai multe neveste, în condiţiile în care le pot întreţine pe toate, dar “la acelaşi standard”. Divorţul este foarte rar obţinut de către femei, dar, întotdeauna când o femeie se simte nedreptăţită în raport cu o altă soţie, atunci ea poate obţine divorţul. Acest lucru se întâmplă, în realitate, foarte rar pentru că tatal are drepturi depline asupra copiilor şi, în cazul unui divorţ, femeia ar pierde copiii. Agenţii nostri nu aveau decât câte o singură soţie acum,  pentru că sunt încă tineri, dar unul dintre ei a spus că în viitor se gândeşte să-şi mai ia una.
          Mă bucur că am avut această ocazie să cunosc, chiar şi pentru câteva ore, o lume nouă si complet diferită, unică si misterioasă. Ȋncă nu-i  înţeleg  pe musulmani, pe femei, în primul rând, pentru că se lasă aşa orbite de religie şi renunţă la multe pentru a nu ieşi din tipare, pentru că nu vor să vadă mai departe de vălul pe care îl poartă pe faţă, chiar dacă nu-l poartă întotdeauna.
          Oare ele sunt fericite în neştiinţa lor? Atâta timp cât nu ştiu ce e dincolo, atâta timp cât nu ştiu că se poate şi altfel, probabil sunt fericite pentru că: „Fericiţi cei săraci cu duhul, pentru că a lor va fi împărăţia cerurilor” … dar, ce se va întâmpla atunci când vor dori altceva? Vor avea oare, vreodată, curajul să-şi dorească şi altceva?  Până atunci, ele rămân în continuare în colivia lor, în timp ce eu mulţumesc din nou lui Dumnezeu, Allah sau Cerului că m-am născut sub o stea norocoasă şi pot face alegeri.

Galerie foto:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply